Ni se cere cît mai mult să facem binele oriunde şi oricum şi oricui. Dar cel mai deosebit şi adevărat şi-n conformitate cu felul nostru de a fi e atunci cînd sîntem constrînşi, strînşi cu uşa suferinţei, la necaz, atunci ce n-am da să scăpăm, să ne fie iarăşi bine, normal, firesc. Şi nu se poate şi ne dăm seama încetu, cu încetu că nu-i de florile mărului, că-i o pedeapsă, acuzată zic de lăsarea fără apărare pentru că L-ai supărat şi I-o ajuns şi LUI, după multe răbdate.
Deci se impune acuma răspunsul tău aici şi acum în suferinţă, că n-ai vrut altfel crezănd că-i glumă, să te îndrepţi în gînd, să-ţi planifici pentru cînd vei ispăşi ce ai de tras, să te îndrepţi deocamdată teoretic, dar foarte detaliat, ca şi cănd ar fi real. Să nu omiţi nimic din ce faci de regulă şi unde greşeai să te-ndrepţi cum poţi mai bine practic atunci.
Şi la treabă cînd scapi de necaz imediat, dar imediat să pui grabnic în aplicare cum te-ai gîndit atunci la greu. Se poate să nu poţi chiar imediat dar să nu te laşi deloc ci să exersezi neîncetat pînă reuşeşti odată binele să-l faci şi pe urmă tot aşa continuă de cîte ori îţi vine la îndemînă fii corect şi drept faţă de ce te-ai angajat ne avînd încotro, uşurîndu-ţi necazul atunci. Pe EL să-L laşi cel mai puţin să te aştepte, să fii nerăbdător să-L serveşti cu binele făcut altora, cît mai de multe ori şi cu bun-simţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu