Cînd ajungem la finalul vieţii şi ni-i inima cît un purice, sîntem fiecare singur cu sinele său însingurat, vitregit, oropsit, vai de noi, în faţa neantului, a necunoscutului, a pedepsei, da, e o pedepsă pentru că nu L-am repectat pe Singurul care contează, Divinitatea Însăşi. Deci pentru că nu ne-am schimbat cum dorea şi cum încă doreşte chiar şi atunci în acel moment de trezire absolută, ne încă putem schimba, în gînd răsucindu-ne spre bine, părîndu-ne sincer rău că nu am făcut binele cît mai mult.
E ceva şi se poate, totul e posibil, aşa de mult ne doreşte EL să ne îndreptăm fie oricum încă. Atunci totul se destramă în jur, totul dispare încet, încet ca în ceaţă, oriunde am fi, nimic nu-i material nici noi, sîntem spirit plus gîndirea ce am acumulat-o în viaţă, adică sufletul cît de curat poate fi. După cum am avut grijă de noi înşine.
Sîntem cu ceva ce nu ştim, pentru că nu ne-am pregătit din viaţă să ştim respectul ce Il datorăm de cînd ne naştem şi să trăim în cunoştiinţă de EL, moralizaţi că nu-i un capăt de ţară, şi-i totuşi ceva, EL ştiind că-i grea viaţa în moarlă făcînd numai binele, altfel ne tratează şi avem mai puţine ori de loc greutăţi, depinde şi de alţi factori, dar oricum faţă de un oarecare ni-i viaţa mult mai bună. Mai lipseşte spiritual să-L pricepem cît mai corespunzător şi totul e altfel atunci cînd vine acea clipă, sîntem din timp probaţi, ştim ce ne aşteaptă şi nu nu-i frică deloc. E cu totul altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu