Agonisim

   Sîntem cam puţin responsabili toată viaţa de ce ni se întîmplă, ce facem, ce vorbim  şi ce gîndim ne doare-n cot de noi, fie ce o fi tot înainte cu dispreţ faţă de bunul-simţ şi ce-o fi bine şi util, nu ne pasă, căutăm să ne fie pe moment oarecum bine, nu contează restul, cu toate că nimic nu ne-a plăcut, nu ne-am ales cu nimica ci cu păreri de rău că nu am făcut ce trebuia, nu am ştiut, defel atunci cînd trăiam fără grija noastră, cu capu-n norii nepăsării de noi înşine, totul a fost amărăciune, deşărtăciune, în zadar am trăit.
    Acum la final se cască necunoscutul şi ne trezim, responsabili de noi n-am fost şi ne pare rău de ce nu măcar cu puţin timp mai înainte să ne fi dat seama de ce am ratat, cu viaţa aiurită ce am irosit-o. Măcar urmaşilor de apucam să le fi dezvăluit explicit să se îndrepte firesc că-i vai şi amar de cum închizi ochii totul ţi se prăbuşeşte nu ai nici o bază, corectă, nu ai agonisit nimic şi eşti nimic, te destrami, spiritul şi gîndirea îşi urmează un drum de îndreptare acolo, neştiut pe Pămînt.
   Am agonisit netrebnicie, nimic material nu luăm cu noi, deci nimic nu facem de nu ştim că numai gîndirea şi spiritul călătoresc dincolo şi de i-am lăsat de izbeliţe aşa vom fi acolo, materialitatea nu-i nicăieri, e neantul golul din noi peste tot ne sperie. Am făcut ce nu era de făcut izbînzi lumeşti, nu imateriale gînduri urmate de vorbe bune tot imateriale şi de fapte imateriale adică dăruind continuu, făcînd binele, mulţumindu-i pe căt mai mulţi fără discriminare, astfel ne închegăm pentru dincolo ; toţi îs egali şi aici şi acolo, dar nu am ştiut ce să facem, ne-am îmbătat cu apă chioară.