Umbră degeaba

   Ne dorim totdeauna să fim mai ceva decît un oarecare ins şters, neafirmat decît în firescul uman, normalul, nu ne place, decît în puţine cazuri, de învinşi ai vieţii din cine ştie ce motive, fiecare cu viaţa sa, numai CEL de SUS ştie pe fiecare de ce-i în stare. Noi poate sîntem subiectivi ca orice om din sistemul acesta închis, omeneşte interconectaţi în societatea asta lumească cam cu aceleaşi năzuinţe şi metehne. Dorim să fim ceea ce încă nu sîntem, ne străduim înspre bine şi util nu numai nouă ci şi altora ca noi şi-i normal aşa să fim fiecare preocupaţi de aceste gînduri, vorbe şi fapte.
    Ne autoînobilăm, de se poate spune aşa, asta la figurat, fiind capabili de multe şi bune, dar e nedreptatea cam la tot pasul îmbiindu-ne la rele şi urîte apucături, puţini rezistă să îi facă faţă împotrivindu-se cu succes, de regulă nu se tocmesc şi sfîrşesc amarnic în viaţă, ca un rateu uman, veritabil nedrept înspre neant, ca şi-n viaţă şi dincolo.
    Sînt unii mai altfel, nu reuşesc cine ştie ce în viaţă, dar şi-au dorit ceva şi nu au reuşit, dar ei toată viaţa fac ceva cam cum şi-ar fi dorit să fie, trăind din închipuiri, vise năruite, construcţii pe nisipul neputinţei omeneşti, îs de compătimit dar nu se lasă, angrenînd şi alte suflete înspre nimicul lor ireal, distruşi ce distrug.
    Să nu trecem aşa ca să ne aflăm în treabă prin viaţă, ci să făptuim ceva ce să ne reprezinte, ar fi de dorit, de obicei cînd faci ceva ce-ţi doreşti cu ardoare şi nu te laşi orice ar fi pînă nu-l realizezi, măcar cît de cît, e ceva, urnind obişnuitul din dreptul nostru, cît de puţin, dar nu ne-am lăsat, să nu facem umbră degeaba pămîntului.