3202....Și nu mai e, ne-o părăsit și nu am făcut nimica, poate rupta legătură cu EL, n-am știut-o, fiind!...

  Ne cere să fim oameni cu adevărat, asta-i greu în așa lumesc cu atîta fărădelege fudulă. Nesocotindu-L decît în spatele neputinței neroade, necrologului străvechi uitat. Dar mereu împrospătata nerozie a necuratului zeu, uitat că-i mort de zile vechi. Și-n CER neștiut decît ca încercare aprigă, înglodare omului nestatornic LUI și binelui.
  La o adică ne împotmolim și noi, încercații LUI credincioși, ce EL ne ține și ține la noi. Încercarea-i prea dură, ne lovește la mir, cînd ne moare aproapele în suferințe. Începem să ne clătinăm încet, chiar de nu pe față, dar ne îndepărtăm de suita credinței LUI. Înjosindu-ne cu încetul, de nu prea mai contăm așa tare SUS, ne pierdem și nu știm.
  Așa de aburiți de neputințe altădată învinse, acuma învinși de omenescul firii date. Chiar nu putem fi fără simț, impasibili, era și nu mai e, cu noi cum era, dar era. Și nu mai e, ne-o părăsit și nu am făcut nimica, poate rupta legătură cu EL, n-am știut-o, fiind!...