Suprarealitatea

   Realitatea, natura, naturalul nostru, al vieţii ce mişună, nu numai şi existînd, pretutindeni pe Pămîntul SĂU, ce ni-i dat şi nouă să-L cunoaştem şi nu numai, să învăţăm şi încă de acum în colo de priceput, după programul dat de la zidirea lumii noastre şi folos nemijlocit şi de urmat a-L pricepe şi prin Divinitate şi pe noi înşine şi retur spre EL, Totul nostru foarte foarte îndepărtat nouă, încăpăţinaţii, nevrednicii, nedrepţii, nepricepuţii, ori mai bine zis nătîngii încă într-ale cunoaşterii SALE şi al nostru cum altfel fără EL de ne conceput, dar nu intuim defel încă.
   "Ni se descoperă adevărata realitate, cea incipientă şi novice, intensă, anterioară dualităţii şi căderii, cea nebanalizată, nepîngărită de istorie şi de necurăţia cunoaşterii, cea neartificială, cea pură, doldora de viaţă şi energie. Această adevărată realitate e prin urmare suprarealitatea ori, cu alte cuvinte, suprarealitatea nu e decît tot realitatea însă dezbărată de scorii, purulenţe, sluţenii, micimi şi scîrbe. Pictura, lipsită de aură şi căldură, nu-i decît realitatea cotidiană, banală, amorfă, plictisită, decăzută, intrată în mîinile şi minţile oamenilor din care au pierit entuziasmul, dragostea, capacitatea de a sesiza nobleţea şi frumosul. Iar soarele portocaliu, sau munţii înzăpeziţi sînt suprarealitatea, încă tot realitatea, nu altceva, tot ea, dar ea în forma-i cea bună şi adevărată, necoruptă, neterfelită, nebanalizată. Realitatea auriolată de însuşirile ei primare şi, de putem spune astfel, ... pură, desvrăjită din cătuşele mediocrităţii şi searbădului e suprarealitatea"(N.Steinhardt).
   Realitatea înconjurătoare ce nu o ştim a şti, ne fîsticim, ne aburim cu cîte şi mai cîte urzeli nedemne nouă cu spirit şi gîndire Divină în noi şi inconştienţi de asta şi pătimim năpraznic neînţelegîndu-ne, e încă un timp de aflare în faţă, cînd şi cum va fi, vom afla atunci, curînd.