Omul se căzneşte pentru că nu-i uşor să se depăşească pe sine însuşi, care-i normal, firesc în realizarea vieţii poate, ce şi-o doreşte desăvîrşită, ce să-l depăşească poate cu cît mai mult înspre un perfect încă poate neştiut de el, întrezărit, ghicit, sperat.
Aşa-s unii cînd ei înşi-şi nu pot să se depăşească şi se strofoacă măcar odraslele să urce înspre culmi pe care ei doar le-au visat, şi se bucură nespus pentru ele, ca fiind ei acolo unde-s urmaşii lor demni, una două generaţii luptîndu-se să urce careva dintre ei acolo unde consideră că li-i locul firesc prin luptă şi iar luptă ce nu încetează decît atunci cînd e în vîrf ajuns cel mai bun. În realitate toţi sînt buni în măsura contribuţiei la finalul realizat cît mai deplin posibil.
Ruperea cu realitatea ta obişnuită, se poate în urma unui impuls chiar străin fiinţei tale dar repede îmbrăţişat, te-ai molipsit, te-o prins ideia şi te-ai aprins, arzînd cuprins de năzuinţe nobile care nu-s în firescul tău obişnuit dar care-l afli luptăndu-te să te afirmi în ceea ce încet încet zideşti chiar în tine. Poate nimeni nu observă încă şi nu poţi să te dezvălui, nu te-ar pricepe, mai bine rabzi poate va fi şi mai şi izbînda cînd se va putea la un moment prielnic încă neştiut. Totul e speranţă, căutare înspre bine şi util, dar încă nu reuşim multe să înţelegem şi mai aşteptăm să se desfăşoare evenimente ce să ne împlinească şi ce dorim a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu