Mă voi lega de trăirile mele, mai puţin de ce zic alţii, despre cum e să fii credincios. Cum mi le mai amintesc, totul a început acum peste 5 ani, prima zi cu obligaţii de a-I zice "Tatăl nostru - Tn", de cît mai multe ori şi greutăţile că nu mi-l mai aminteam, eram ca-n vis cu toate că activ, nu m-am sustras muncii defel, cred că eram pe pilot automat în treburile gospodăriei, zi de vară pînă-n seară. Ulterior bucuria noului absolut pentru mine, să-ţi vie Divinitatea însăşi să te onoreze chiar de nu am ştiut bine la examenul dat, El ştia ce ştiu, a vrut o trezire a mea la realitatea SA.
Am făcut cum puteam faţă, şi după aceea : bucurie, neastîmpăr, laudă peste tot, întîlneam mirare şi împotrivire şi pasivitate, reţinere poate sfidare ne exprimată atunci. Mă simţeam alt om, nu-mi trebuia nimic, totul era bine şi frumos.
"Credinţa ne înalţă, ne ajută, ne întăreşte, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general - şi astai regula -, nu conferă un statul excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatorii în plus.)"(N.Steinhardt).
A urmat un proces de acumulări diverse, totul era nemaipomenit, credeam multe şi mărunte, confirmarea de peste un an printr-o aşternere albă m-a umplut şi mai şi de nădejdi ne avute, probleme şi rezolvări, obligaţii, obligaţii şi împliniri, acum la zi caut să mă normalizez cu programa SA, nu-i floare la ureche şi cu chiu cu vai mai merge cumva, cătinel, cătinel, cam cu neştiinţă încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu