2757.E o ardoare a omului de cînd lumea

  Că ținem ca la o comoară la ceva anumea, ce ne împlinește, speranțe de mai bine. Și de reușite, de realizări în ceva ce alții au eșuat, ori nu li s-a dat voie. Doar EL știind adevărul și poate cel interesat, vădit aplecat înspre acea cunoaștere deplină. Acolo, se zice, ți-i inima, toată nădejdea, chiar de ai necazuri, le înghiți. Suporți așa în tine, mai chițcăi, cît să nu se zică că chiar ai murit.
  E o ardoare de cînd lumea a omului, de a se realiza și cu EL și noi, cum va fi. Vom afla cînd  va fi posibilă, cine știe?  Între gîndiri umane și CER-ești, ce nu-s pe aceiași lungime de undă de milenii multe. Omul azvîrlit prin lume să se învețe și cunoască ce trebuie, în progres, oarecum și cu EL.
  Chiar de-i departe unul de altul, EL pe noi ne știe cu de-amănuntul, are mijloacele necesare. Informării corecte, instantanee și analizei la rece, discretă și amplă, dintotdeauna. Noi de EL așa vag cît ne mai parvine și aproximări și greșeli cît încape, ce le mai credem. Vai de steaua noastră!