3397.Nu-i o vină, ci nu-i timpul

  Cred, dar mie nu mi se petrece astfel conlucrarea cu EL, că ar fi benefică mult așteptata. Apropiere între un oarecare și Divinitate, ca să fie reușită, e găsirea înțelegerii pe măsură la fel de așteptată de ambele părți. O cît de mică nepotrivire e derutantă, surpriza e prea mare, bucuria cît o fi și-n fața celorlalți. E de ne înțeles și victoria, succesul deosebit e o mare deziluzie în timp, dezumflat, patinezi în neștire.
  Într-un domeniu așa de mereu actualitate și totuși de ne priceput încă și nu de acuma. Ci mai dinainte, cred, că de cînd lumea, mi se pare că-i problema nerezolvată deplin. Ca și azi în societatea umană dezindormată, delăsătoare, sătulă de necunoașterea căutată. Dar niciodată pe fază, defazajul ne costă mereu și încă o vrem, cred. Și nu-i cred în mare vina noastră, ori nu-i o vină, ci nu-i timpul.