3387..De un firesc care e bine să nu uităm, cît sîntem pe aicea oameni

  Sîntem atrași cu tărie spre necunoscutul absolut, misterul, minunea, desăvîrșitul. În toate cele ce le simțim, am dori să fie cele mai, din cele mai bune, utile și frumoase. Să le știm să le cunoaștem, să conlucrăm, să ne inspirăm, trăind printre astfel de înfăptuiri. Și noi aflîndu-ne rostul în conformitate cu acestea toate nefirești nouă, dar dorite.
  Ne știute cam deloc, ci aproximate, ghicite, oarecum dar niciodată cu adevărat. Ferm și clar nu știm nimica, ci-s constatăm închipuiri, deșertăciuni, iluzii ce-n timp. Ne-au edificat că nu ne privesc, decît ale noastre cu încetul aflate, cîte merităm însă. Că-n timp tot la EL vom ajunge, din aproape în aproape, tendință ce vreo a o scurtcircuita.
  Și nu ni-i la îndemînă, în firea lucrurilor altfel trebuiesc să se petreacă toate ce ne privesc. Mai cumsecade, de un firesc care e bine să nu uităm, cît sîntem pe aicea, oameni.