3397.Nu-i o vină, ci nu-i timpul

  Cred, dar mie nu mi se petrece astfel conlucrarea cu EL, că ar fi benefică mult așteptata. Apropiere între un oarecare și Divinitate, ca să fie reușită, e găsirea înțelegerii pe măsură la fel de așteptată de ambele părți. O cît de mică nepotrivire e derutantă, surpriza e prea mare, bucuria cît o fi și-n fața celorlalți. E de ne înțeles și victoria, succesul deosebit e o mare deziluzie în timp, dezumflat, patinezi în neștire.
  Într-un domeniu așa de mereu actualitate și totuși de ne priceput încă și nu de acuma. Ci mai dinainte, cred, că de cînd lumea, mi se pare că-i problema nerezolvată deplin. Ca și azi în societatea umană dezindormată, delăsătoare, sătulă de necunoașterea căutată. Dar niciodată pe fază, defazajul ne costă mereu și încă o vrem, cred. Și nu-i cred în mare vina noastră, ori nu-i o vină, ci nu-i timpul.

2930.De cca. un milion de ani tot pe Pămînt, știm?

  Că vor mai fi discrepanțe între generații, fiecare cu a lui pricepere și urmare. EL dorind apropierea dintre toți pe un tărîm al binelui, înțelegerii și despre EL cît mai corect. O vom mai lungi ne conlucrarea cum dorește EL, asta ni-i vrerea o vreme. Că-i la modă femeia băgată în seamă tare, treburi de modă veche în așa lumesc.
  Și noi ca animalele, cum altfel trăind atîta printre ele mai mult decît ne dorim civilizarea. Deci de cca. un milion de ani am început aventura învățării omului să devenim. În destule perioade foarte vitrege și la cheremul multor apucături sălbatice. Mă gîndesc din greșeli or fi apărut și maimuțe înrudite cu cîți indivizi ori individe.
  În timp complăcîndu-se ca-n natura acelor vremi de începuturi aprige și fără nici o altă însușire decît libera conviețuire în mediu. Agresivitatea, egoismul și bunul plac al naturalei comportări între animalele vremurilor acelea învechite.

1416.Nu îngăduie să triumfe nedreptatea

   Spiritul şi gîndirea date nouă să ne întregească în corp material, înalt elaborat, cît sîntem vii pe Pămîntul SĂU. Da, sigur în aşa alcătuire ni se pare că sîntem străini pe acest pămînt, zicem prea obişnuit, dar nu-I. Ci-i o componentă vie, ne sesizată încă de noi din Totul ce-L formăm cu EL şi Lumea LUI.
   Avem un anumit traseu în cunoaştere şi altele de făcut, poate încă foarte multe şi încă imposibil, aşa cum sîntem, de ne închipuit măcar. Trebuie să mai evoluăm, dar în condiţiile cerute de SUS şi încă ne îndeplinite : moralizarea şi de nu putem să-L ştim măcat corect, atei să fim. Un timp cît ni se va da de SUS.
   Să căutăm apropierea de oameni cît mai mult, nu să ne băgăm în sufletete lor cu de-a sila, ci cît să nu-i derajăm deloc. Cu bun-simţ, să le fim de ajutor la nevoie, să nu fugim de răspunderea ce ne-o asumăm cînd ni se cere. Ne cunoaşterea reciprocă creează distanţe şi chiar duşmănii, ce-s atitudini incorecte şi de ne dorit între oameni. Imoralitatea s-o combatem cît vom exista, fiind îndreptaţi şi spre bine mereu şi rău şi urît niciodată.
   Sînt cazuri şi cazuri între oameni ivite, unii nedrepţi, ce-i eviţi te abordează continuu, nelămuriţi de ce-i ocoleşti ori refuzi prezenţa. Trebuie lămuruţi că mai întîi să se moralizeze, îndrepte, cum trebuie între oameni cu bun-simţ să fie şi doar după aceea se mai poate discuta cu ei. De nu vor, să fie evitaţi pînă se îndreptă integral cum trebuie.
   Adevărul oricare ar fi, e ceva frumos, dar atîta timp cît nu-i cunoscut bine e doar o părere, o contemplare mai îndepărtată ori mai apropiată doar. Trebuie preocupare de a-l cunoaşte cu folos şi învăţat la nevoie, să-l ştii util în bine. Dreptatea e singura în măsură, fiind necruţătoare şi fermă să impună adevărul la locul lui, poate necunoscut.
   Dreptatea nu îngăduie să triumfe nedreptatea, e aprigă şi numai de-i minţită poate greşi. ascunzîndu-i-se adevărul. Ca acuma şi de mult timp cu adevărul SĂU, straşnic dosit de creştinătatea nedreptă de cînd e ea în lume. Şi cînd dă puterea dreptatea altuia s-o înfăptuiască, doar acelora ce-s în stare, devotaţi cu dorinţă măcar de a o înfăptui neapărat.