3549..Și nu știm să-i dăm de capăt

  Ne considerăm îndreptățiți a ne perfecționa continuu, cea lăuntrică perfecțiune. E necesară, desăvîrșirea, poate nu-i chiar sfințenia între oameni, dar pe acolo. Și-i realizare demnă și de căutat ici și colo ca repere de sprijin și tocmire. A ne tocmitei continu-i nelegiuită trăinicie între noi destabilizați în rele și urîte. Nu peste tot, nu dar cam spre asta se merge, n-o cuprins întreaga existență umană.
  Dar nici mult, se dau semne, nu-i, îndreptarea-i lucru greu și nici nu o pornim încă. Deci perfecțiunea, cealaltă exterioară, care tot așa mulți o doresc, nu-i cuminte. E teroarea, dictaturilor de orice fel, omul uneori acceptă o vreme, doar o vreme. De cumințire a unor răzlețiri, prea de ne stăpînit ce ulterior e de potolit. Văzîndu-ne de o conlucrare demnă de oameni adevărați, în cunoștință și de EL.
  Nu ca o bagatelă acolo să fie, nu ci cu responsabilitate, că altfel ajungem la fundul sacului rapid. Și ne căinăm că am încurcat-o și nu știm să-i dăm de capăt fără EL sinceri în fața.