Ne pîndesc căderile în cîte capcane viața ne invită a lua loc și chinui, a dobîndi tăria. De care ai nevoi să exiști cu adevărat, învingîndu-ți plăcerile, sluțeniile, slăbiciunile. Viciile doar dominîndu-le, să poți fi om ni se tot cere, oricînd capabil de-a fi. Cum trebuie, asta-i menirea dată, să ne astîmpărăm la o adică cînd ni se termină.
Lesa și simțim stăpînirea că ne îmboldește a redeveni ceea ce ne-o fost a fi. De putem fi cum trebuie mereu, e meritoriu și-i și rar, că ne place a fi oameni mai nebunatici. Se zice că-i și normal așa că orice neputință duce la atrofieri în altele de ne gîndit. Deci zburalnici dar și știindu-ne limita, bunul-simț la îndemînă, ca o pavăză, beneficiind de pavăza SA.
La o adică, cînd ni-i vremea, ce poate noi luați cu viața o nesocotim, de fapt așa-i firea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu