1879.Nici de viață nu vrem să uităm, un dat de dor

   Că ne dorim libertatea chiar și-n relații intime și sincere și cu EL, dar nu-i voia dată. Așa ni-i scris deocamdată și nu-i încotro, poate altădată. E nefiresc de greu uneori că nu sîntem dați pe brazdă, dar vom căta aceia ce nu avem să avem. Nici de viață nu vrem să uităm, cum e un dat de dor de aicea dintotdeauna ce ni-l vrem.
   Că sîntem unii mai neputincioși în relațiile cu strîmbătatea brută a străzii, și-i de pășit peste. Un timp ce ni-l acordăm de-o înghesuială inutilă și poate dezinteresată dar consecința-i rea. Că toți cu văd decît pădurea și copacii nu-s, deci ansamblul dărîmă singurătatea din mulțimi.
   Că ni-i dat să îndurăm o existență cum o fi, acolo unde ne aflăm și să nu întreprindem nimic în evadare, că tot una-i. Ne va urmări pînă-n pînzele albe și nu putem scăpa de acea de SUS povară, ori ce-o fi. Și de-o reușim, nici nu avem de ales, să ne facem de cap un timp măcar cît de cît. Și EL consimte la omenescul nostru, că ne știe că avem nevoie din cînd în cînd de răgazul, unu-i început cît mai avîntat.
   Se zice dar nu cred o iotă, că ne jucăm doar roluri și în final dezbărați de amintiri. Ne regăsim altfel în altă viață, ce aici nu avem voie și nici n-o cunoaștem, decît acolo. În spatele cortinei, în culise, în afara noastră cei de aicea, așa cum sîntem, de cum sîntem.