Viața e sărbătoare, nu-i mulțumește pe toți, dar cine-i vinovat că-s nefericiți? Să caute să și-o îmbunătățească, cu toate că majoritatea necunoscutelor rămîn. Și să nu ne fie ciudă că îndreptîndu-ne nu ni-i chiar ușor, și ceilalți nu știu nimic. Nu se preocupă, încă că nu le-o venit timpul, ori cine știe ce traseu au.
Să nu ne preocupe decît îndreptarea noastră, că-i grea și așa, izolîndu-ne de nedrepții ordinari. Pentru a nu ne molipsi din nou de fărădelegea societății, rupînd punțile ce se mai pot forma cu strîmbătatea. Să nu mai colaborăm defel cu canaliile și șmecherii incurabili.
Că respectînd legalitatea lumii ce nu-L cuprinde, nu vom fi cum se cere. Și oricînd părăsiți putem plăti și a ne rata viața, neînțelegînd-o defel.
Și pe acei pe care se bazează într-o devenire mai acătării spre un ceva în dezvoltare. EL îi mai, pe lîngă îndrumarea curentă îi și mai ateționează și chiar altoiește. Cînd nu-și pricep menirea dată s-o înfăptuiască în spiritualitate și-ntre oameni. Cu toate că-s conștienți parțial de ce li se întîmplă, mai mult ca alții, tot nu-L mulțumesc deplin, îs pe teren minat ce nu-L știe.
Nu-i adevărat că bucuria îL îndepărtează de noi și suferința îL apropie. E indiferent într-o oarecare măsură, contînd să fim cum ne dorește. Și atunci altă viață avem și necazurile nu-s, realizîndu-ne mai altfel ca restul. E o apropiere de EL, ce ceilalți n-o știu și nici nu-i preocupă, ești singur cuc în calea aflată.
Majoritatea-s preocupați de nedreptatea lumii, egoiști și fără bine și morală. Închizîndu-se în ei, pierind încet și sigur în fiecare zi, ne lăsînd o urmă demnă, ci urîtă și de ne urmat. Dar cine să vadă adevărul și frumusețea că-i și printre noi fără a i se da importanță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu