Mediocritatea înfumurată, banalitate jalnică, pierdută-n nimicnicia lumescului. Vîndul bate, scutură flarea care-și pierde rostul, de nu-i temeinic să fie acolo unde era. Îi trecuse vremea de care nu ținuse cont, veșnic e doar vîntul nu și ea efemera. Ce-și uitase menirea în așa natură nepăsătoare de micile înfloriri ce-și dau importanță.
Grija de fleacuri, ne știind importanța a ceea ce e de dat cu adevărat îndreptățire. Hăul absurd al micimii omului neimportant, fudul pe nedrept, neștiindu-și lungul nasului. Nici în lume nici cu EL, cerîndu-I fără să-L știm, nu ne învoim a-L afla. Deci ne dorim prelungirea vieții nepăsătoare, dar e de făcut totuși ceva flositor. Nu atît cît ni-i rostul mărunt, agonisit neînțeles ca lumea, ci îndreptarea între oameni cumsecade.
Încrederea deplină în ceilalți și aflarea SA corectă ca să-L știi cui te adresa. Nu așa în vînt ca și nedreptatea LUI și nouă, fără rușine și oricînd spre dispariție iute și rea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu