Deci viața, în virtutea părăsirii de către EL, ne îmbie cu lingurița-n nevoi. Cu domolul să ne ispășim nelegiuirile săvîrșite între noi și-n fața SA, dar de unde. Noi apucăm linguroiul, polonicul și înfulecăm pe nemestecate la suferințe. În deznădejdii de ne închipuit, pare că nu-i posibil, ba e, că așa ne autopedepsim. Și mai și aproape fără să ne dăm seama ațîțăm focul ce ne face a fierbe în suc propriu.
Nu la foc mocnit ci-n vîlvătaia neputinței de a fi oameni cum trebuie în lume. Și nici de EL știind respectul cuvenit, ci nepăsarea, răutatea în alte fărădelegi LUI. Astfel pășim pe teren minat și contribuim la propria anchilozare a vieții noastre. Împreună cu familia și ceilalți împreună cu noi și la neputințe rele și la plată. Zicem că nu-i corect ce încasăm și nedrept, dar cine ne credem în fața SA?!
Că EL nu dă socoteală la nimeni, ne-o creat și răspunde să ne aducă pe calea corectă cumva, știe EL cum și cînd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu