Credinţa

   Seamănă dar nu răsare, se zice că : "reînoieşte percepţia, blazată, şi reînprospătează facultatea cuvîntului de a o trezi din amorţeală. Credinţa operează la fel. Ne redescoperă lumea, oamenii, viaţa şi ne scoate din acreală, din plictis, din mohoreală. Înoieşte şi înviorează întocmai ca arta poetului sau a pictorului. Capacitatea noasrtă de a percepe frumosul şi binele devine brusc puternică"(Nicolae Steinhardt).
    Asemănare e că asupra noastră ambele au efect de înbunătăţire înfrumuseţare reciclare reformare şi credinţa şi arta dar pornirile-s complet diferite ca de la CER la pămînt o imensitate de ne închipiut de ne priceput pînă acum defel ci numai povestită în linii mari absolut neînţeleasă bojbăită doar. Arta e a creaţiei scornire iar credinţa E a Creatorului-Divinităţii cerinţă şi zămislire pentru creaţie în folosire şi înbunătăţire şi de aici pot porni toate şi arta şi utilul vieţii date-n rodire şi cîte şi mai multe...
    Credinţa e ceva ne elucidat ne clarificat încă ne trezim cu ea în noi impusă din copilărie sau de SUS, ori ne obişnuim aşa fără să ştim de ce, după un timp de căutări şi ne luăm după alţii că aşa-i bine şi se cade a fi în ton cu moda mai ales la ţară, vedem că nu ne face rău ci bine, ori nu ne face nimic vizibil (pentru că EL nu ne vrea încă, nu-I sîntem pregătiţi în rînd cu lume obişnuită, avem restanţe poate din familie şi trebuie EL altfel abordat, mai cu caznă).
    Numai prin trăiri proprii credinţa e construită în tine ca ceva solid de nezdruncinat şi nu o poţi pierde niciodată astfel edificată, de ţi-I dată încă şi de SUS ai şi responsabilitate copleşitoare uneori (dar îţi revii) şi cauţi să-nveţi cum te pricepi, asta e.