Iertarea e ceva firesc, omeneşte şi se-ntîmplă de eşti mai oarecum drept incoruptibil, poate zis cam mult, încăpăţinat sigur şi de faci o greşeală să-ţi refuzi ţie iertarea chiar de consecinţele îs poate şterse, continui să te înăcreşti pe tine, pe viaţă, condamnîndu-te amarnic, că aşa şi pe dincolo, cum de ai putut să greşeşti tu aşa de corect în sinea ta? Ei aşa a fost să fie, se-ntîmplă, acum nu-i cazul să de izolezi de lume şi să-I greşeşti prin firea ta prea încăpăţinată şi neiertătoare dusă pînă la limite anormale, revino-ţi ca să înaintezi în îndreptarea dorită, altfel te sinucizi moral, şi Divinitea te va pedepsi şi ce mare brînză ai făcut, te faci de rîsul curcilor.
Mai e ceva de neînţeles, greşim unui om şi ne simţim şi după timp datori, cu toate că ne-a iertat şi timpul şterge multe, dar noi nu, şi se-ntîmplă respectivul să ne greşească el nouă, de data asta nu-l iertăm mai deloc ori cu foarte mare întîrziere şi nejusitificată părere de rău, ne facem alte reguli morale pe barba noastră proprii nouă şi nu-i corect şi trebuie să ne-ndreptăm grabnic că-i de rău de noi în faţa SA.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu