1442.Pînă în pînzele albe

   Nu ne ştim pe noi bine, nu ne înţelegem de ce sîntem aşa nedrepţi şi imorali chiar şi-în propria familie. Şi între apropiaţi şi societatea ce-o formăm, tot nedreptă şi spre urîte apucături şi rele învăţăminte ce le înfăptuim, vorbim şi gîndim. Nu încă ne obrăznicim a-L trage la răspundere pe EL, că nu-I cum îL dorim, un nimeni cum, ne-am făurit o momîie isus. Ce EL nu-l admite şi nedrepţii părăsiţi la greu tot mai mişcă-n frontul lumescului cum le cîntă propria nerozie. Înspre nicăieri deocamdată.
   Se schimbă nedreapta lume, îi cu nasul pe sus, să nu le spui adevăruri neplăcute. Nu au nici de doi bani idei demne în cap. Totu-i un talmeş-balmeş în gîndirea lor. Nedrepţi şi imorali de sus pînă jos. Şi nu au habar de EL şi nici de îndreptarea ce ne-o cere. Trupuri fără spirit şi gîndire, umbre purtate de vîntul lumescului nărăvit în rele urîte existenţe. Inutilitatea vieţii, li-i firea hîdă şi ştearsă, papagali a ce nu-şi explică ci doar repetă în neştire, nesimţiţi şi ignoranţi. Plata-i rupere de ritm şi dezechilirarea nimicului şi-ngrămădirea în neantul refacerii ce-o veni la timpul SĂU.
   Dar mai scapă frînturi de viaţă dezlînată, nerozie oarbă. Se închipuie suprarafinaţi de dau în gropi, morala-i terfelită, cine-o va reabilita şi cînd? Suprasăturaţi şi goi, de frică vineţi şi totuşi parcă inşi cu totul la inventar uman. Incertitudinea oare va da de libertate, CER-ul i-o va înmîna şi fericirea cîndva o va merita?
   La nedrepţi EL e o închipuire doar agăţată-n cuie pe cruci de orice fel se-ntîmplă, nu-L bagă-n seamă prea. O înviat un mort ce i s-o dus buha că-i SUS, dar nu-L găsesc, e un nimeni ca şi cei ce-l preamăresc, aşa netrebnicie se vrea în CER şi EL nu îngăduie vreodată. E tare răbdător cu proprii SĂI creaţi şi glumeţi de pe Pămîntul SĂU.
   Se vrea asumarea propriilor opinii pînă în pînzele albe, altfel e degeaba existenţa şi omul nu-i om ci muhaia. De totuşi trece, rezistă ne terminat nu-i place viaţa ci-o încalcă de nu-i ştie ce-i ea, şi cum de-o are, cînd ce-o fi ?