4030...De oamenii ce totuși sîntem.

  O venit toamna și-s pe lîngă muncile specifice culesului roadelor date să ne mulțumească. Că nu am trudit în van, ci cu folos scontat, numai de EL nu știm acătării. Și urmează pregătirile pentru roadele viitoare, dar de EL și noi nici gînd, ne lăsăm. Pe alții, de regulă ca niște gură cască, cea mai cea treabă pentru care sîntem dați.
  A exista cu folos nouă, familiei și omenirii în general, ne-o pasăm nelegiuirilor. De tot soiul, îndepărtîndu-ne de matca creației Divine, hălăduind pe coclaurile neputinței. Și-n final cu traisa-n băț golă ne trezium vîntură vînt ratați ai vieții nemulțumiți de toate și nimica. Nu ne mai ajunge, că rînduiala firească LUI și nouă n-o dibuim cu bun-simț, dreptate.
  Și-n legea SA dată nouă spre respectare, tare, nu-n rîsul-plînsu lumii netrebnice. De care tot avem parte de nu-i cap și preocupare demnă de oamenii ce totuși sîntem.