4256..Conviețuirii pașnice.

  În timp crescînd copii de cum e firesc, dar ne mai și năzar și unele ne la locul lor atitudini. Ce tot dorim să fie clar și ferm respectate, cu toate că nu-s acătării fiind în afara moralei și dreptății, ci-s false fudule. Reguli ce-s prin lumea vînturate obicee ne la locul lor dar urmate cu strășnicie și nu dorim conviețuirea bună și firească.
  De nu ne dau satisfacție cîte pretenții ce le impunem celorlalți mai de jos ca noi în familii și comunități sociale. Silindu-i pe ceilalți la diverse șicane și neplăceri și noi la fel n-o ducem normal complicîndu-ne inutil existența. Se poate urmînd din rău în mai rău relații ce trebuiesc îmbunătățite nu să ne urîțească și chiar blesteme ce dezbină și transcend moartea.
  Cu urmări necorespunzătoare și nu ne dăm seama cam defel că era mai bine buna înțelegere și lupta pentru monolitul familiei. Combătînd neînțelegerile și mai tolerînd unele și altele de dragul conviețuirii pașnice, cu binele mereu în față, că-L cam supărăm.

4236..Continuu.

  Ne dezmeticim uneori în plin proces de învățare, examinare a cunoștințelor la ordinea zilei în lume, oarecum puse de acord. Cu mersul, se zice firesc al omenirii și nu-i așa, ci viața ce ni-i dată nu oricum, ci-n concordanță cu noi și EL cum E. Nu cum ni se impune de religiile la ordinea zilei înstrăinate de calea SA și a noastră comună și încă ignorată cu bună știință.
  Și astfel noi ne croim calea sub neascultarea, cu obrăznicie îndrăznim ruperea rîndurilor supuse prostirii de veacuri multe. Ce-s în costuri consemnate de nerozia lumii îndepărtată de la EL, UN Mare Necunoscut, Singurul Din CER-ul, ce nu-L dorim aproape. De noi, fofilîndu-ne, chiar de plătim și cu viața, nu ne dumirim în ruptul capului defel deocamdată, ca zănaticii continuăm neștiind.
  O viață cum nu trebuie, în nevoi la o adică datoare LUI și nu sîntem conștienți, plătind contiuu cu toții.

4122...Și nu ne va mai lăsa.

  A că nu le luăm în considerare, gîndindu-ne că nu ne privesc și pe noi. Ci doar pe acei dispăruți, de asta au și dispărut, de cca. două milenii, e oarecum firesc, am fost dați oarecum deoparte. Și numai ei o vreme favorizați, doar cînd erau cît de cît apropiați de EL prin conducerea vremelnică. Că de regulă nu reușeau decît să-I facă în ciudă și părăsiți plăteau, se vede oarecum și azi.
  Nu mai sînt defel și acei intruși o mai duc cumva cum mulți nu și-ar dori, dar asta e. Pînă le va veni mintea de pe urmă a românului și lor de neam așa de divers închipuit. Deci să ne luăm după legea SA dată oamenilor atunci, că nu-i în vînt, și EL ține la ea. Adaptînd-o noi la zi cum e să ne pricepem mai bine și de va interveni ceva de ne înțeles.
  Sigur cu EL vom rezolva că dorește să-I fim alăturea, tot mai tare de la o vreme și nu ne va mai lăsa.

4121...Nu vrea să se mai implice, oare?

  E tare dificil a-L pricepe, E mai degrabă pus să ne puie la punct, în părăsiri. Și urmate de necazuri, decît să ne îndrumeze mai insistent cum considerăm noi că-i firesc. Asta e nu sîntem pe aceiași lungime de undă cu EL și nu-L știm, nici nu vrea să-L știm. Ascuns, numai pe a LUI într-ale LUI oarecum de cînd E și noi așa de curînd răsăriți îI creem inconveniente.
  Dar nu le putem ghici, ci dorim certitudini, legi clare, ferme și îndrumări pe măsură. Că-n CER și asta-i grav o pătruns nelegiuirea oamenilor și EL dorește tot noi vinovații de așa înstrăinări. Să-I facem curat întîi pe Pămînt, sub inițiativa noastră, dar eu consider fără sprijinul SĂU. Nu vom reuși mai nimica de capul nostru în spiritualitate, se și vede de ce sîntem în stare.
  Neghiobii ce-s în fața SA sub plată de cînd lumea și atîta, nu vrea să se mai implice, oare?

4098...De vrem ori nu!.

  Să ne învingem deznădejdiile că nu reușim să-L abordăm și să ne comportăm. Cît mai firesc asumîndu-ne felul de a fi al nostru, normal, ne căutînd perfecțiunea. De n-o putem, nu ni-i la îndemînă, ci așa sîntem să căutăm a merge mai departe. Chiar de nu sîntem chiar cei mai buni, dar continuu ameliorîndu-ne, îmbunătățindu-ne. Cu fiecare trăire să ne căutăm cu îndîrjire îndreptarea, luptîndu-ne cu firea.
  Neputincioasă, căutînd nu să părăsim obișnuitul, familia, apropiații și celelalte. Firești nouă, dar conlucrînd la modificarea cu încetul, schimbîndu-ne, chiar și mai radical. Unele baze de pornire, ce-s greșite, îndreptîndu-ne între noi oamenii, în natură. Și mai ales în fața SA să ne comportăm, chiar de pînă acuma nu L-am luat în considerare defel.
  De unul Singur doar față de EL, să ne modificăm statutul conștiinței de om mereu fiind în fața LUI. De vrem ori nu!

3903...Doar să vrem

  De fapt de a fi corect e și să vorbești corect, în bine și moralitate, mereu ținînd la EL. Cum E și firesc, să nu ni-L scoatem din minte cît vom fi pe aici vii, că vom mai fi. De nu știm asta, sigur nu e bine, EL știind ce și cum e la fiecare. Și cu gîndirea e să nu ratăm viața, ci beneficiind în dreptate și celelalte ale cumințeniei terestre.
  Înfăptuind viața cum trebuie, altfel nu ni-i în drept și de regulă trebuie să ne revenim. Trăind, vorbind și gîndind cuminte, potoliți și cu binele și morala firii cu EL, doar astfel se poate să vrem a fi. Nu numai noi ci și familiei de folos, dar și altora cumsecade între cumsecade că altfel e irosire. Încercarea moarte n-are, dar nu se cade și EL nu ne cere decît posibilul de a fi oameni de omenie mereu vii.
  Trăirea corectă nu-i un capăt de țară de ne atins măcar, ci ceva realizabil, doar să vrem.

3884...Încă nu știu cît?!

  Doar natura mediul înconjurător firesc de cît mai poate și el, îI menține oarecum. Mulțumitoare LUI, o prezență dar e și cît va mai rezista și asta în fața netrebniciei. Omului fără minte, ci cu năzuințe fără Dumnezeu și fără idealuri de bine și dreptate. Ci doar neputința ce ni-i mereu penalizată-n lumea asta nepăsătoare și derutată.
  Derutantă și neputincioasă de adevărul SĂU cu noi împreună, vai de capul nostru. Uitîmdu-ne menirea de oameni cumsecade, luîndu-ne după revoluția prostiei de jos în sus. Invazia verticală a barbariei netrebnicilor de pretutindeni, puturoși și urîțiți. În tot ce știu să fie între ei nerozii bătînduși joc de Pămînt, nație, familie și de ei însăși, inconștienți.
  De ceea ce ne fac și-și fac, dar vinovații sîntem noi cu toți că-i suportăm încă nu știu cît?!

3692.Îndreptarea morală, dreptatea să consfințească relațiile interumane și cu EL de asemenea

  Nu-i firesc să ne iertăm unii altora nelegiuirile și încă să și uităm. Că EL ni-o dat o reglementare dintotdeauna între noi cum e de pus în aplicare mereu. Știindu-ne lungul nasului fiecare, limitați de bine și bun-simț, respectîndu-L corect. De dragoste  și iubire nici vorbă, că-s la îndemîna oamenilor, bine dar să nu întindem coarda.
  Pretinzîndu-I și LUI asemenea atitudini față de noi, că nu-s în dreptul SĂU, ci răspunderea de a ne aduce la bun sfîrșit ca oameni. Nu așa cum încă defilăm azi prim lume nedrepți și neputincioși în fața SA și a nostră. Deci EL răspunde să devenim ceea ce trebuie ca oameni și nu putem demonstra asta nici acuma. Deci nu de dragoste, iertare și iubire e nevoie între oameni.
  Ci de îndreptarea morală, dreptatea să consfințească relațiile interumane și cu EL de asemenea.

2439.Încă cu multe sute de mii de ani în urmă

  Că noi nu sîntem ai noștri în întregime e firesc, că ne-o creat să-I urmăm pînă la capăt traseul proiectat. Încă cu multe sute de mii de ani în urmă, pentru noi oamenii Pămîntului. Contribuind cum putem, sub îndrumare SA, aflarea căi și să fim cum trebuie conform CER-ului. Și să-I fim de folos și nouă, nu să tot dăm pe alăturea, greșindu-I mai mereu, stagnînd.
  Ci să să progresăm odată și să urnim nedreptatea asta ce o întîlnim mereu ori unde ne întoarcem, nu putem scăpa de ea. Și să avem și noi și CER-ul folos de viața care o ducem înspre mai bine. Că inactivi de sîntem, nu-i nici un folos, neîndrumați cum trebuie. Să se ia odată taurul de coarne, de mai are, de nu să facem ceva odată că nu-i corectă prudența.
  Prostia e primul lucru ce-l facem de nu sîntem corect îndrumați, că singuri fără EL și îndreptarea necesară o tot dăm în bară și avem tot necazuri, oare pînă cînd?

1699.Ne continuăm nelegiuirea în fața SA

   Simțim în viață amenințarea, neplăcerea, apăsarea, teama și totuși nu ne pasă. Cînd sîntem de față la arătarea suferinței în preajmă, tot nu ne prea pasă. Ne prinde pregătiți cam pe toți, vaccinați de amenințarea părăsirii și a greutăților. Le întrezărim și nu ne învățăm minte defel, ci continuăm cu nepăsare nedreptatea.
    Și nici nu le numim, părăsiri și pedepse, nu le percepem așa, ci ca ceva firesc, omenește și nu-i. În loc să ne dezmeticim la realitatea SA și a noastră în raport cu EL. Ne continuăm și asta-i grav și EL tot strînge șurubul, ne continuăm nelegiuirea în fața SA și a celorlanți. Pînă cănd?
    Oricum nu ne va slăbi, că are un scop ce noi nu-l mai știm, c-am pierdut legătura ce EL. De asta ne și tot atenționează și părăsește cu pedepse, doar, doar ne vom pricepe a-L afla și îndreptați. Ne iluzionăm și ne tot îndepărtăm de calea LUI și a dezmeticirii ce ne-o pretinde. Cu tot cortegiul de nevoi ce ni-L așterne înainte să ne îndreptăm, dar nu-i chip încă.
    Și să știm că-n orice îndeletnicire avem, contează nu meseria ce-o înfăptuim ci omul înainte de toate. Degeaba ești titrat și recunoscut erudit în domeniu afirmării profesionale. De nu te numești în primul rînd om adevărat. Și să fii recunoscut și ca atare între semenii tăi.
    Iar revin la ceea ce EL ne tot transmite de cînd lumea și Pămîntul, să fim cum trebuie. Că nu ne slăbește defel, din presiunea ce-o face asupra nostră, în istorie cu destule exemple. Cînd tot așa ca și acuma, nedrepți și fără EL, sufeream diverse aspre corecții. Fiind părăsiți, sătul să ne tot dea semne să ne revenim la ceea ce EL dorește de la noi și degeaba.