Nedrepţii ce au mai aflat cîte ceva în bine, ori au fost educaţi bine şi au călcat strîmb şi aşa merg de atunci, îşi acoperă negativismul, nedreptatea, şmecheria, urîţenia, relele cu vorbe mari, uneori bine ticluite, cîrpite ( înaltă calitate ne la locul ei), cu slogane, unele foarte normale la un drept şi cinstit, dar aşa insul urît în caracter mizerabil interior, degeaba se feţeşte, fain să nu arate micimea, tot mic e, de la o poştă îl simţi.
Din zicerile nedreptului, vorbele înălţătoare cum au fost, în mocirla josnică une-s tîrîte, se degradează şi ele pierindu-le solemnitatea zămislită de un popor cîndva ne otrăvit, popor ce-şi are încă undeva puritatea lui.
"Solemnitatea nu-i totuna cu formele ei degradante ori cu pseudomorfozele ei, cu pompierismul, cu emfaza, cu genul declamatoriu, găunos ori onctuos... rostirea adevărului şi proclamarea dragostei au rămas, prin însăşi natura lor, acte solemne"(N, Steinhardt).
Iritarea ca urmare a civilizaţiei incomplet înţelese în faţa solemnităţii, milei şi lacrimilor, e o neînţelegere şi o exagerare ridicolă, dar care se ţine tare ţapănă şi atît, fără caracter, dreptate, şi firesc uman, "mila nu e sentimentală, domnilor nietzscheieni, ci umană şi bărbătească"(Eugen Ionescu), "poate că nicăieri nu se plînge mai des şi nu se cuvîntează mai solemn ca la Homer, ai cărui eroi sînt deopotrivă de viteji şi de miloşi de lesne de înduioşat"(N,Steinhardt).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu