2591.I locul dintotdeauna, dar încă momentan uitat

  Rezultatele-s deosebite în rîndul maselor, cînd se apelează la solemnitatea adresării. Către EL, și-L readuce acolo unde-I, I locul dintotdeauna, dar încă momentan uitat. În uitarea dictată încă de nedreptatea ce ne conduce spre nicăieri. Pe unii și pe alții în necunoașterea plătitoare de bir greu în fața SA, Necunoscutul.
  Și mila e bărbătească chiar solemnă, de-i curată fără demersul desuet al nedreptății. În agresiunea hîdă a neobrăzaților obraznici și cu tupeu în rîs. De omenescul nostru adevărat și demn, de care încă se profită de derbedeii înrăiți. Nedreptatea folosindu-se de înscenări urîte în deruta asta a lumii dezordonate.
  Și totuși luptînd să fim oameni și să devenim mai buni, să căutăm a fi cît mai normali. Comportîndu-ne firesc, urmînd cursul vieții și să-L rugăm de îndrumare. Cînd nu mai putem fi cum trebuie în fața oamenilor și a SA. Că orice temerar e lesne de înduioșat, mila face casă bună cu curajul și virtutea. Nu ne îmbuibăm de frică, ci de prea bine, dar să fim oameni nu de frică ci și de bine tot mereu.

Măreţia şi micimea

   Nedrepţii ce au mai aflat cîte ceva în bine, ori au fost educaţi bine şi au călcat strîmb şi aşa merg de atunci, îşi acoperă negativismul, nedreptatea, şmecheria, urîţenia, relele cu vorbe mari, uneori bine ticluite, cîrpite ( înaltă calitate ne la locul ei), cu slogane, unele foarte normale la un drept şi cinstit, dar aşa insul urît în caracter mizerabil interior, degeaba se feţeşte, fain să nu arate micimea, tot mic e, de la o poştă îl simţi.
   Din zicerile nedreptului, vorbele înălţătoare cum au fost, în mocirla josnică une-s tîrîte, se degradează şi ele pierindu-le solemnitatea zămislită de un popor cîndva ne otrăvit, popor ce-şi are încă undeva puritatea lui.
   "Solemnitatea nu-i totuna cu formele ei degradante ori cu  pseudomorfozele ei, cu pompierismul, cu  emfaza, cu genul declamatoriu, găunos ori onctuos... rostirea adevărului şi proclamarea dragostei au rămas, prin însăşi natura lor, acte solemne"(N, Steinhardt).
    Iritarea ca urmare a civilizaţiei incomplet înţelese în faţa solemnităţii, milei şi lacrimilor, e o neînţelegere şi o exagerare ridicolă, dar care se ţine tare ţapănă şi atît, fără caracter, dreptate, şi firesc uman, "mila nu e sentimentală, domnilor nietzscheieni, ci umană şi bărbătească"(Eugen Ionescu), "poate că nicăieri nu se plînge mai des şi nu se cuvîntează mai solemn ca la Homer, ai cărui eroi sînt deopotrivă de viteji şi de miloşi de lesne de înduioşat"(N,Steinhardt).