De ce ne săturăm aşa uneori repede de un obiect, de o persoană chiar, de o ocupaţie, preocupare chiar şi spirituală o tratăm cu mai puţin interes ca la început, cînd e năvalnică, dominantă uneori, e ceva nou ca o primă dragoste, şi se poate răci, aştepţi mai mult dar dai prea puţin cred şi EL te arde cumva, şi te şi scutură să dai mai mult din tine pentru bine şi respectul SĂU, ce îL datorăm, "nu dispreţuim puternic decît ceea ce posedăm"(Anatole France).
Găsim cîte ceva ca o piedică în noi şi n-o putem învinge singuri, sîntem limitaţi, neputincioşi, infideli cred drumului pe care L-ai apucat, dorim perfecţiunea, idealul spiritual, să ne cadă, ca o pară mălăiaţă din cer cumva, şi nu o primim, mai ne mai şi dă cîte un brînci mai serios să înaintăm comva.
De asta uneori e bine pentru a nu compromite acţiunea de pînă atunci cum o fi, EL ştie nota obţinută , e bine să te evaluiezi singur cumva, cum poţi mai sincer, oprindu-te cumva, fără să-ţi periclitezi etapa în care te afli în raporturile cu EL, luptînd cu metehnele demonstrate sinelui tău încă ne stăpînite corespunţător cumva, înspre îndreptarea mult dorită, de ambele părţi : tu şi EL.
Nu poţi să te trezeşti bun peste noapte de nu faci binele dorit, fără întrerupere şi alegere, treaz permanent, nu cu ochii închişi, conştient, în gînd, vorbe şi fapte pe măsură cît mai ridicată, să te miri şi tu pentru că poţi să le înfăptuieşti liniştit cumva, ar fi bine .
E bine permanent să fii cred un nemulţumit de cum nu poţi fi, aflîndu-L cum poţi mai bine de vrea şi EL cumva, pînă acum, EL e cam lîngă mine îndrumîndu-mă, cred că mai am multe de învăţat, şi cît mă consider de răzbătător în ale spiritualităţii în El şi de tras, pînă cred mă-nvăţ cu EL.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu