Drumeţia e o formă de împrospătare, înviorare a fiinţei tale, chiar şi la ore mai tîrzii, numai să fie făcută oricum e bine, nu neapărat cu noaptea-n cap, dis-de-dimineaţă, pînă-i prinzi gustul, pentru că ulterior vei dori să-ţi dobori performanţa, şi te vei porni tot mai timpuriu pentru a te îmbogăţi cu mirifica mijire, tainică a zorilor, soarele, blînd, dorit, molcom, sfios, cuceritor şi încet încet biruitor, dogoritor, "dătător" de viaţă .
"Drumeţia te scoate din cameră, te scutură de praf, te zbiceşte"(Nicolae Steinhardt), adică te zvîntă la aer curat, înmiresmat, pur, adevărat, ozonificat natural ; în umiditatea, poluarea în care te complăceai, puteai mucigăi niţel şi să te strici definitiv.
Tonifiere, instrucţie naturală, conlucrare în tandemul dat de EL pentru convieţuire, şi cam uitat, neîntreţinut, batjocorit, NATURA încîntătoare, dominatoare şi omul şi ea să ieşim învingători cum ne doreşte EL de cînd ne-a creeat împreună.
Se zice că-n mijlocul unor pustietăţi, orişiunde ar fi, încearcă-ţi puterea de a te afla singur un timp în puterea SA, să-L simţi, înfiorat, dezarmat, de fapt dezarmat eşi în faţa LUI totdeauna, dar acolo îL simţi parcă mai presant, e alceva decît într-un loc de cult, indiferent care o fi .
Şi să stai să-I suferi prezenţa cît mai mult în sălbăticia aceea purificatoare, de poţi fi şi cu gîndul la EL, îL vei afla şi din acel moment te va însoţi viaţa toată schimbîndu-te, ai venit nedrept, impur, sălbatic-"civilizat", şi pleci din sălbăticie, curat, înnoit, purificat, şi aşa vei rămîne cît vei mai fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu