Se-ntîmplă uneori să duci o viaţă aiurea-n tranvai, fără cap şi fără nici o noimă, dezordonată, nedreaptă, şi vine clipa depărţirii de traiul pămîntesc, de vieţuirea aceea neclară, deşănţată, lumească, şi nu vrei să o părăseşti oricum, şi cauţi să te-ndrepţi la Ignat, dîndu-ţi seama cumva de nefolosul vieţii duse, inresponsabil şi-L afli cumva, mai ales că EL ne aşteptă mereu.
Şi te salvezi în ultima clipă cumva, EL ştie cum, ţi-a întins mîna, dar ceilalţi rămaşi nu te ştiu de îndreptat, ci de rău , urît, şi nu te au în memorie deloc, eşti un nimeni între foştii apropiaţii tăi, familia, ţi-ai irosit viaţa, fără să laşi amintiri demne cît de cît.
E păcat de viaţa dusă fără un scop bun, de te trezeai niţel mai timpuriu, apucau şi ai tăi să-ţi afle sufetul cu mari posibilităţi, nedeschis, ci îmbîcsît de năluciri nefireşti, ce ţi-au paralizat simţurile şi gîndul, cumsecădenia nu o va mai afla nimeni în bine, ci amintirile-s cele compromiţătoare, odioase, nedrepte.
Toţi avem binele în noi numai trebuie să-l aflăm, să-l utilizăm cumva, să nu-l acoperim cu nimicuri lumeşti, ce ne trag înapoi şi plătim mai permanent prin suferinţe de toate felurile, pentru că EL ne vede bine numai cînd îL recunoaştem noi cumva întîi pe EL.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu