Simţul datoriei e în esenţă demersul spre fericire, spre întregire, rodirea, împlinirea faptică, năzuinţa, realizarea ţelul oricare ar fi înspre bine şi frumos, ce ne scoate din nefirescul obişnuitului zilnic, anost şi searbăd ce te clatină în lipsa opintelii, preocupării desăvîrşite, grele, mobilizatoare, ce nu-ţi dă răgaz de mulţumire şi plictiseală aducătoare de nedreptăţi, urîţenii şi rele apucături nedemne ţie.
Rodirea e cea ce ne interesează prin programarea iniţială să o împlinim, nu prea ştim cum, dar ne căznim continuu de cînd ne naştem pînă reuşim de avem îndrumători buni de nu nu şi eşuăm în nedreapta lume şi eşuăm pînă-n final şi nu-L urmăm ci cu frică trecem în necunoscuta dincolo fără zestrea SA ci cu urîta şi reaua noastră trăire de care EL nu are trebuinţă şi ne mai pedepseşte încă o dată şi definitiv şi acolo, iar cei de aici nu vor şti niciodată nefericirea şi cum e dispariţia nedrepţilor dincolo.
Degeba vă căzniţi ai tot pomeni ei nu-s, au fost şterşi din existenţă chiar şi spirituală pentru că nu s-au preocupat de a-L şti mărar cît de cît, cum se pricep religiile lumii, şi-n îndreptare morală să se trezească măcar la final în căinţă fermă, clară şi cu limbă de moarte să o lase spre înfăptuire celorlalţi rămaşi şi tot ar fi fost ceva bun şi-n îndreptare cumva de continuat spre o oarecare zare de izbăvire spre EL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu