3905...Tragem ponoasele pînă le epuizăm

  Să ne învingem minciunile ce ne tot pîngăresc ființa, ne mai trîntind așa apapoda. Necinstea în vorbe departe de adevărul simțit, consimțit în minte, dar neputincioși. De bine, util și frumos ne tot înrăim prezența prin lume și-n natură, urîțind. Prin minciuna ce-o tot zicem fără cap și capul trage, în final ne vom dezmetici. Că am făcut ce nu trebuia și e cazul îndreptării, că EL ne va căuta îndreptarea.
  Cum ne vom îndrepta? vom afla în timp și spațiu, atenționîndu-ne și pe noi. Ca și la alții ce nu au ținut cont de EL și de oameni să tot fim, că altă cale nu-i!
  Nici de făgăduieli să nu ne mai batem joc, că-i tot minciună de nu ne ținem de cuvîntul dat. O dată promisiunea făcută e de îndeplinit întocmai. Că-ntre copiii mici ne mai scăpăm o nelegiuire, zicem ușoară, să ne îndreptăm și acolo. Că se răzbună firea lucrurilor, de fapt EL nu ne mai suportă și ne ajung din urmă plățile. Restanțele ne vin în cîrcă de dus și le tragem ponoasele pînă le epuizăm în CER.

3904...Să ne îndeplinim țelul, oameni să fim

  Să ne căznim dacă altfel nu putem să facem binele, din răsputeri, că trebuie să ne învingem tarele. Neputințele uitîndu-le, mereu demonstrîndu-I cît și nouă, că sîntem oameni și așa să rămînem. Să nu retrogradăm în neființe, că-L doare și pe EL nu numai familia și în primul rînd pe noi. Neputincioși nu ni-i așa comod și să nu mai fim, ci ceea ce ne tot cere CER-ul.
  Oameni de omenie vii pe Pămînt, deci cumsecade, nu-i chiar foarte ușor în așa lume. Măcar să ne străduim a nu înfăptui decît răul cel mai mic, de nu reușin deloc să mai fim răi. E de luptat cu firea îndărătnică și-n greșeală în fața LUI, oricînd ajungînd la capătul răbdărilor SALE. Și să ne părăsească și-n deznădejdii nu ne va fi bine. Cum și noi am pricinuit suferință, nu am ținut cont de răul făcut altora și naturii.
  Fiind fără EL, că de aici provine tot răul, nedreptatea, fărădelegea de a nu mai reuși să ne îndeplinim țelul, oameni să fim.

3903...Doar să vrem

  De fapt de a fi corect e și să vorbești corect, în bine și moralitate, mereu ținînd la EL. Cum E și firesc, să nu ni-L scoatem din minte cît vom fi pe aici vii, că vom mai fi. De nu știm asta, sigur nu e bine, EL știind ce și cum e la fiecare. Și cu gîndirea e să nu ratăm viața, ci beneficiind în dreptate și celelalte ale cumințeniei terestre.
  Înfăptuind viața cum trebuie, altfel nu ni-i în drept și de regulă trebuie să ne revenim. Trăind, vorbind și gîndind cuminte, potoliți și cu binele și morala firii cu EL, doar astfel se poate să vrem a fi. Nu numai noi ci și familiei de folos, dar și altora cumsecade între cumsecade că altfel e irosire. Încercarea moarte n-are, dar nu se cade și EL nu ne cere decît posibilul de a fi oameni de omenie mereu vii.
  Trăirea corectă nu-i un capăt de țară de ne atins măcar, ci ceva realizabil, doar să vrem.

3902...Și chiar ne doboară

  Ni-s date greșelile, ni-s puse-n tema de urmat a existenței de zi cu zi. Și chiar și-n îndelungate preocupări ce rodesc ori nu în funcție de cîte altele. Ce ni-s aduse ori nu la cunoștință, doar să știm ce vrem, dar de regulă ne depășesc. Cam toate fiind limitați incorigibili de încăpăținați, cu tare mare greutate ne învoim. Că-I tot greșim, cu toate că mai mereu îi sîntem în ofsaid și totuși ne tot dă mingi.
  La înaintarea nostră în viață, în cunoașterea ce ne-o tot manifestăm dorind-o. Apriga dorință de a fi mai altfel mai acătării, dar nu știm, ne tot învîrtim în jurul. Centrului de coeziune cu CER-ul, dar nu-L dibuim ca orbii, cu tot arsenalul de autodotări. Ce ni-s îngăduite de SUS, doar ne vom afla ce sîntem și în ce. Într-un Incontestabil, dar ți-ai găsit cu noi să-I fim recunoscători cumva doar.
  Nu pe de-a-ntregul, ne tot roade neputința de a-I fi cum trebuim și chiar ne doboară.

3901...Că nu-i încotro atunci

  Ne îndrumă cum percepem ori nu la vreme ori mai tîrziu, ori chiar deloc. Așa ni-i datul bată-l vina și inconștienți nu-l ignorăm, ci-l urmăm. Ba îl și mai accentuăm, crezîmdu-ne nevinovați, poate doar ca inconștienți. O tot ducem viața degeaba și EL se tot străduiește, ne luîndu-L în seamă. În modul cel mai serios ce ni-i dat a fi dar tot încercarea moarte n-are de a fi tot necorespunzători.
  Și ne tot rabdă, nu degeaba I se tot zice Îndelungrăbdătorul, dar nu prea îndelung. Că-I și la EL un termen ce-L respectă întocmai, de nu ne încadrăm, pa! și poate niciodată. Ratîndu-ne viața și la EL încercarea de ne face oameni cum e normal SUS și noi nu și nu. Pînă totuși ceea ce trebuie se află nu numai SUS, ci și jos între netrebnici, că-i gata timpul, s-o copt vremea.
  Și ne vine rîndul, nu apocalipsei cum tot bălăngăne din fleoancă nelegiuiții SĂI și ai noștri inconștienții. De EL și noi cum trebuie să-I și vom fi, că nu-i încotro atunci.

3900...Niciodată anticipată și achitată la vreme

  Doar de va epuiza toate cele gîndite, că toate-s o amănunțită prevedere de SUS. Jos nici visată, nedemni de cum am fost dați și nici azi pe calea bună, ci aiurea. În dorințe needucate corect, ne urmîndu-L cum ne tot dorește CER-ul. Și noi vrem libertatea de a fi proști, și ni-i degeaba neapărata SA strunire. Să nu intrăm tot cu oiștea-n gardul ce împrejmuiește drumul năzuințelor noastre neînplinite.
  Inconștienți dovedindu-ne încă incapabili de a fi ce trebuie, că nu știm, nu ne dumirim. Zburătăciți încă pe coclaurile nedreptății, neputințelor priceperii SALE și a noastre. Dar fuduli nevoie mare, de tot dăm în gropi, dar nu ne dezmeticim, continuînd. În întunecimea minții îndărătnice, înapoiate de fărădelegi și răutăți șmechere.
  Crezîndu-ne nemaipomeniți și-n realitate tot în plată niciodată anticipată și achitată la vreme.

3899...Ca orbii fuduli de prostia noastră

  EL în cadrul Lumii SALE a gîndit și pus în aplicare creația SA ce ne cuprinde și pe noi. Oamenii de pe Pămîntul dat tot așa în cadrul creației Divine, că nu ne dăm seama încă. Sîntem prea departe de EL și nu avem căderea să știm atîtea, nu merităm. În timp de va vedea că nu-i și nu-i chip ne va veni EL între noi, cum o mai fost.
  Dar de data asta mai altfel să ne îndrume spre ceea ce trebuie să-I fim și între noi. Ne mai ratînd încadrarea între limitele programate dintotdeauna și ne îndeplinite. Pe Pămînt și deci avînd încă de tras, ce încă tragem, pînă atunci aflîndu-ne calea. Cale în cunoștință de cauză, siliți de împrejurările de atunci cunoscute.
  Chiar de în CER multe-s de foarte multă vreme știute, noi abia acum avem căderea a le ști. Și tot nu ne vine a crede, mergînd spre nicăierea, ca orbii fuduli de prostia noastră.