D.M. vecinul meu om în vîrstă, peste 80 de primăveri, foarte bolnav de inimă, atenţionat de EL de curînd în cel mai teribil mod, cu chiu cu vai, o scăldat-o şi şi-a revenit cumva ; azi îl văd cu sapa înfiinţînd culturile de primăvară, cînd şi cînd, dar nu se lasă, în grădina de lîngă casă, o femeie chemată să-i ajute îi atrage atenţia că de se oboseşte îi va fi rău, dar el îi dă îainte, cum mai poate.
E o imagine dată cu încetinitorul, ca la reluări, dar continuă, e de admirat cum nu se lasă, vrea să ajute şi el cumva, şi se prea poate să nu mai apuce..., dar continuă. Pămîntul, pămîntul e o chemare, o datorie pe care EL ne-a făcut-o a ne însoţi cît existăm şi-L ascutăm poate şi inconştient, din subconştientul începuturilor noastre.
E şi lupta pentru viaţă, dar nu oricum, ci cu nevoia de a fi util, de a munci, cerinţa LUI dată omului cît va exista să caute prin muncă cu sudoare, deci în orice condiţii, aşa vrea EL, omul să I se supună existenţei prin muncă, şi nu să taie frunze la cîini.
D.M. are din ce trăi, pensionari amîndoi, copiii în străinătate ce o duc mulţumitor, deci ar trebui să se cruţe cît mai mult, şi să se odihnească, dar nu vrea, sieşi să-şi demonstreze că nu se lasă şi la chemarea naturii încălzite după iarna ce se du, face act de prezenţă, onorabilă demonstraţie ce se pendulează nesigur dar mai face şi mişcări necesare lucrului, e o luptă, şi-i o primăvară ce a venit năvalnic, cotropitoare, promiţătoare.
Cred că CEL de sus încă îl susţine, şi-i dîrz omul, oare cît va mai putea? Numai EL ştie, încă nu ştiu prea multe despre el, e un tip mai retras cumva, şi are multe-n cîrcă de purtat şi nu se lasă, îşi face datoria şi-n faţa LUI cum mai poate, nu se dă bătut defel, de-ar avea şi credinţă nu ştiu, EL da, pe cît de luptător e ar fi minunat, poate s-o fi trezit de la ultima atenţionare, ar fi ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu