Prietenia

   "Nu ne dăm seama că plîngîndu-ne de prietenii care ne-au decepţionat ori achiesînd la ororile ce le sînt puse în cîrcă,  pe noi înşine ne osîndim şi ne feştelim, căci nu ne-am fi putut împrieteni cu asemenea ticăloşi dacă n-ar fi existat între ei şi noi măcar unele puncte comune" (Nicolae Steihardt).
   Prietenia e ceva aşa de rar, aproape nefiresc în umanul nostru nedrept, şi totuşi se-ntîmplă uneori şi doar nu dai cu banul, şi ţi-i alegi, ori eşti ales după unele principii comune, afinităţi ce te apropie, e un magnetism ce te împinge să te alături de necunoscut, cunoscut parţial, şi-ţi îmbogăţeşti de se poate cunoaşterea umanului firesc, ori nefiresc ca tine.
   De asta prieteniile nu se desfac niciodată, ci numai plecarea dincolo o poate oarecum întrerupe, zic oarecum pentru că şi de dincolo primeşti, de ştii să le primeşti veşti, şi la fel transmiţi cîte şi mai cîte dar să fie numai drepte pentru că asa sîntem datori pentru cei duşi, deci un respect mai altfel oarecum mai echilibrat, atent şi ferm de se poate.
   Prietenia te califică ori ba, de asta mai bine lipsă, de nu ştii să ţi-i faci să te reprezinte în alte zări unde nu eşti, şi totuşi ai pătruns prin prietenii tăi, care-ţi poartă şi din tine crîmpeie din firescul tău, îţi sînt ambasadorii tăi, de sînt mulţi ori puţini, cu cît ai mai mulţi şi corecţi înseamnă că eşti un fel comun, mai mereu întîlnit ca şi comportament foarte firesc, obişnuit.
    Cînd nu ai, eşti un ins cu rare calităţi, ori mai pretenţios din fire, dificil, retras în cochilia ta, te-ai ars în viaţă şi acum mai mult priveşti, înveţi, nu mai vrei să te deschizi nimănui, e lumea ta din tine ce ţi-o aperi poate de urît şi rău ce-n lume-i permanent, de mai ai şi-un îndrumător spiritual rar, e clar, te formează cumva şi asta e.