2885.Ci plutim aievea cum ne-am tot dorit, vii fiind

  Mort sîntem dar numai suflet, gîndire ce însoțește spiritul răzleț, hoinar pînă-și găsește locul. Deci nu mai sîntem legați de Pămînt, nu mai pășim, ci plutim aievea cum ne-am tot dorit, vii fiind. Și nu s-o putut, aveam multe de prea multe de îndeplinit și neputința ne-o zidit. Să fim și mai statornici nefolositori LUI și nouă și altora ce ar fi trebuit de aflat binele cu toții.
  Viața nu putrezește, trupul, da fără suflet tînjește să se mai trezească la viață. Nu trebuia să se trezească la cum să-I fie pe plac și om odată nu așa netrebnic. Ce nu mai e din asta cauză, că EL răbdarea și-o pierdu pe noi așa în afara LUI. Omul viu cu cel mort, nu se mai poate întîlni decît în vise, închipuiri răzlețe. Cînd și aceasta e orînduită de undeva, ca și cu vii noi nu le prea știm calea.
  De regulă cunoscuții plecați, îi revezi cerîndu-ți o pilă la EL de poți, o înlesnire. Nedrepții le aprind lumînări și-i cu gînduri de susținere, dar fără EL implicat. Și nu-i bine, prin EL e totul cu noi se petrece, doar om fi vii, cum ne tot dorește.

2815.Nu murim deocamdată, să ne rodească urma

  Ne construim promisiuni, vise și căutăm împlinirea lor, pe baza gîndirii date cu spirit de SUS. Devenind oameni, ne construim cu grijă să nu-i supărăm pe vechii și noii. Ni-i fundament trecutul cel de pînă azi întruna să nu-i mai greșim pasul și hodina. Nici căutătura, văzîndu-ne de drumul drept ce-l aflăm zi de zi, ne lăsînd să ne zburde. Mintea și-n continuare ce va mai fi, oare? Vom trăi și vom afla, nu altfel.
  Noi nu murim deocamdată, să ne rodească urma ce-o lăsăm pe Pămînt, ci-n timp ce se pornește. În aflarea vieții, noi ne oprim o țîră, o urmărim cum se întîlnește cu ce îi e dat. Și alăturea ori altfel cum ni-i vrerea ne vedem și mai știm de cum se dezvoltă urma. Ce și ea lasă o urmă și tot așa pe Pămînt, ne trecem nu degeaba, ci ne urmăm o datină și-o cale lăsînd alții să ne continue.
  Noi mulțumiți și sătui de toate cele, tihniți ne-om tot duce cînd ne va veni sorocul. Știindu-L de pe aicea bine și dincolo și mai bine, dintr-o dată, că-n viață. Ne-o fost începutul mai greu cu ale LUI și ale noastre, ce nu-s cum trebuie pănă le-am învățat.

2526.Dar în nedreptate e mereu ignorat de neputincioși

  Această viață, cadou Divin, gîndire plus spirit în legătură cu CER-ul. Cît putem fi de conștienți de acest fapt, ce se petrece de cînd e lumea. Dar în nedreptate e mereu ignorat de neputincioșii fudui nevoie mare. Ce nu-L respectă în timp despărțindu-se de cam tot de EL, înființînd religii puzderie. În nedreptatea lumii conducînd cît poate nelegiuirea și nedreptatea ce I se face și nouă la fel.
  Credința ÎN EL, să fim clari, e altceva nu-i de amestecat cu mizeriile astea populare de religii. Nedrepte în fața SA și a noastră oamenii corecți, demni și cu frica LUI Dumnezeu Adevărat. Nu închipuirile necurate de morți străvechi, zeificați la apelul de seară de neisprăviții lumii. Și nedreptatea și imoralitatea ce conduce omenirea înspre nicăieri, de nu-și revine o dată pentru totdeauna.
  Dintre aceste căi spre nicăieri îs disparițiile aparent fără sens în teroarea auto impusă lumii. Prin diferite dictaturi ce-i extermină pe oameni, zic aparent doar nevinovați. Că toți îI sîntem vinovați, dar unii rămîn poate vor pricepe să se îndrepte între oameni și-n fața LUI.

1694.Speranță de mai bine în normalitate

   Înzestrați din facere cu spirit și gîndire de la EL, ne permitem înălțarea în viață. Chiar de minciuna, șmecheria și urîtul îs normale-n condiția umană, nu ai ce cere. Aiureli, ba ai ce cere, că nu sîntem așa de netrebnici, ci se mai poate îndreptarea. Nu toți îs capabili de schimbarea dorită SUS, dar cîți pot, angajîndu-se, tot e un început.  O speranță de mai bine în normalitate, a ce încă nu putem fi cu toți, cum ar fi normal.
    Frica ni-i dată ca un avertisment, că nu-L mulțumim, ori nu suficient. Că-i încă de muncă, să ne îndreptăm în lume și aflîndu-L cum trebuie. De-abia atunci se începe viața cu adevărat, cum de fapt am fost proiectați a fi. Că nu am găsit calea, poate nu era vremea, iar de curînd se poate schimbarea, corectă să fie permisă.
    Unii mai porniți în direcția unor preocupări diverse se refugiază din cotidian în muncă. Nu se mai implică, nu vor să mai știe de nimic din societate, ci doar de ei înșiși. Și munca lor, se izolează tot mai mult de restul, nu știu altceva și pace. Și chiar de familie nu mai știu, lasă totul pe un altul dispus ori constrîns să-i preia obligațiile. Fuga din fața vieții, ori o altfel de manifestare a unei existențe.
    Și-ntr-un tîrziu se înstrăinează de tot și nu se mai descurcă, devenind o povară traiul lor și pentru ei însăși. E în toate nevoie de un echilibru, cîte un pic măcar din fiecare să știm, să-l probăm. De face parte din viața noastră neîntreruptă, să n-o forțăm noi întrerupînd firescul. Neimplicarea e o meteahnă, o amînare ce te poate costa la o adică.
    Deci nu scăpăm de viață, ci ni se pare doar, o amînare oarecare în timp, ce se poate răzbuna. Firescul e în noi să-l căutăm și să-L cooptăm și pe EL, de putem ține legătura. Că-I  cea mai onorabilă și adevărată din toate cîte există pe Pămînt, fiind oricine. De la talpa țării pînă-n vîrful vieții sociale, LUI ne raportăm de vrem ori nu.
    Că nu-L știm încă fiind uitat, poate și EL o considerat așa să fie existența noastră față de a LUI. Vom afla în timpul ce-l vom afla, mai altfel cred de acum încolo.