Înzestrați din facere cu spirit și gîndire de la EL, ne permitem înălțarea în viață. Chiar de minciuna, șmecheria și urîtul îs normale-n condiția umană, nu ai ce cere. Aiureli, ba ai ce cere, că nu sîntem așa de netrebnici, ci se mai poate îndreptarea. Nu toți îs capabili de schimbarea dorită SUS, dar cîți pot, angajîndu-se, tot e un început. O speranță de mai bine în normalitate, a ce încă nu putem fi cu toți, cum ar fi normal.
Frica ni-i dată ca un avertisment, că nu-L mulțumim, ori nu suficient. Că-i încă de muncă, să ne îndreptăm în lume și aflîndu-L cum trebuie. De-abia atunci se începe viața cu adevărat, cum de fapt am fost proiectați a fi. Că nu am găsit calea, poate nu era vremea, iar de curînd se poate schimbarea, corectă să fie permisă.
Unii mai porniți în direcția unor preocupări diverse se refugiază din cotidian în muncă. Nu se mai implică, nu vor să mai știe de nimic din societate, ci doar de ei înșiși. Și munca lor, se izolează tot mai mult de restul, nu știu altceva și pace. Și chiar de familie nu mai știu, lasă totul pe un altul dispus ori constrîns să-i preia obligațiile. Fuga din fața vieții, ori o altfel de manifestare a unei existențe.
Și-ntr-un tîrziu se înstrăinează de tot și nu se mai descurcă, devenind o povară traiul lor și pentru ei însăși. E în toate nevoie de un echilibru, cîte un pic măcar din fiecare să știm, să-l probăm. De face parte din viața noastră neîntreruptă, să n-o forțăm noi întrerupînd firescul. Neimplicarea e o meteahnă, o amînare ce te poate costa la o adică.
Deci nu scăpăm de viață, ci ni se pare doar, o amînare oarecare în timp, ce se poate răzbuna. Firescul e în noi să-l căutăm și să-L cooptăm și pe EL, de putem ține legătura. Că-I cea mai onorabilă și adevărată din toate cîte există pe Pămînt, fiind oricine. De
la talpa țării pînă-n vîrful vieții sociale, LUI ne raportăm de vrem ori nu.
Că nu-L știm încă fiind uitat, poate și EL o considerat așa să fie existența noastră față de a LUI. Vom afla în timpul ce-l vom afla, mai altfel cred de acum încolo.
