1341.Autodistrugerea

   Să ne luăm după imaginaţie şi plăsmuirile ei, crezînd în ele decît în observaţiile empirice ale fiecăruia în mod firesc. Să voim lucrurile dar nu şi consecinţele lor, pentru că ne închipuim că excepţii fac legile generale ale realităţii în cazul nostru. Asta se cheamă prostie, cu caracterul nefast al imaginaţiei şi rolul ei în nenorociri, pregătite de om fără minte.
   Prostia nu se auto-elimină, ci-i nevoie mare scornind teluricul strict existenţial în mod voit, dar pare din întîmplare.
   Ne întristăm de vremelnicia celor lumeşti, ne-am dori un timp mai îndelungat de existenţă a noastre şi tot ce-i cu noi trecător. Dar nu se poate, mai ales că-L nemulţumim fiind imorali şi neştiindu-L corect. Se impune o îndreptare cum ne doreşte EL s-o înfăptuim cu noi înşine, şi atunci cine ştie ce, vom afla. Temporalitatea condiţiei umane, eu consider, că-i datorită necunoaşterii SALE corecte şi neîndreptaţi cum ne pretinde.
   Oricum în raport cu Divinitatea şi nu numai, ce-s constante ale existenţei, noi sîntem trecători. Şi de nici nu ne interesăm cum trebuie de acestea, corect să le ştim în relaţiile cu EL, nu prea avem ce dicuta deocamdată. Imoralitatea s-o înlăturăm şi să-L ştim cum trebuie mulţumitor nouă şi LUI, cum ne va permite. Ca un prim pas spre ce trebuie să ştim şi-n continuare să-L abordăm cum putem pentru restul cunoaşterii necesare nouă.
   De nu, ca-n atîtea rînduri în timp, ne-am irosit bune ocazii de a stabili relaţii corespunzătoare cu Lumea LUI. Şi am plătit, îndepărtîndu-ne de EL şi-n părăsire am suferit neştiindu-L cum ne trebuie în mod firesc. Explicaţii găsim destule, justificînd între noi neajunsurile petrecute, dar nu pricepem esenţialul : părăsiţi fiind de EL ne creiem singuri necazuri unii altora, nimicindu-ne reciproc şi cîte alte suferinţe ce ni le prilejuim din vina că nu ne comportăm cum doreşte EL, noi toţi.
   În lume-i atîta imoralitate şi răutate, destulă să ne distrugem de nenumărate ori şi nu numai, fiind şi alte necazuri, doar EL ne-o împiedicat, protejîndu-ne în timp, de noi înşine şi de altele. Nepricepîndu-ne să ne îndreptăm ca o condiţie a opririi pedepselor, cînd ne părăseşte şi-o încasăm în neştire degeaba tot mereu, de tare mult timp în continuu.