Cînd ne vine apă la moara avîntării în existențe aprige, dezlănțuite. Înspre aflări de bine, util și chiar frumos, să nu stăm mult pe gînduri, că timpul zboară, necruțător. Chiar și-n favoarea aflării SALE, adevărate și îndreptării cuvenite, dar nu-i mereu așa. Că se-nchid zăvorîtele porți ale înnoirii, cumsecade între oameni și cu năzuințe înspre EL aflîndu-L.
Sînt perioade prielnice, alternînd cu de încercări și unde banalitatea-i lege frîntă. Viața nu mai știe de ea și se-nfundă în nimicuri și terfelirea aceea ce i-o mai rămas.
Sper ca atunci cînd va fi să fie cu noi și printre noi cu EL, să ne învrednicim mult, mult de tot. Și cu toții să-I cunoaștem firea, nemărginită, completîndu-ne și noi cum trebuie. Să-I fim cum ne dorește, împlinindu-ne cu toții cum trebuiește, știind de noi mai altfel.
Nu ca acuma cînd ni-i mai de folos să nu știm de nimica nedrept, ce-i peste tot mereu. Izolîndu-ne de toate cele, retrăgîndu-ne între pereții intimi ai însingurării. Dar sperînd la mai bine și util nouă și LUI, cum sigur nu am fost niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu