Lipsa unităţii fiinţei e ceva întîlnit mai mereu între oamenii de azi şi dintotdeauna de mai sus ori mai jos în societatea umană, desăvîrşiţi în înguste specializări şi cu lacune în comportamentul social normal, firesc, deci fără un fir unitar în gîndire, vorbe şi fapte mai ales, apucat, animalic în unele acţiuni nefireşti, trăind intens unele perioade, stagnînd în altele, lenevind fără un scop final.
Fără un ţel decît pentru scurte perioade şi intense trăiri, dar cu dezamăgitoare salturi în josul social, familiar, uman în general, "pur şi simplu un om dintr-aceia cum le vine greu multora să creadă că există, pentru că nu e decît un ansamblu de calităţi şi defecte, dozate neprevăzut, nesimetric,...deci un complex fără un fir condurător? Pentru un astfel de om, conştient de limitele, imperfecţiunile şi contradicţiile sale, încape numai o resemnare demnă şi muncă...zice Hippolyte Taine : de sinucidere lentă şi înţeleptă. Mai încape şi mulţumirea patimilor, prea puţin importantă sau satisfăcătoare cale de împlinire. Un înţelept? Nu, desigur. o repetăm, un om, adică aceea din fiinţele create căreia unitatea e ultima trăsătură ce i se poate atribui ca specifică"(Nicolae Steinhardt).
De l-ar fi atins credinţa oricum cu adevărat şi s-ar fi prins de el, l-ar fi îndreptat şi alte trăiri urmau în viaţa sa cu un final firesc, uman, demn măcar, de nu deosebit de bun şi de urmat şi de alţii de se pot afirma ca un el oarecare îndreptat şi ne trecut cu vederea de EL, evident.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu