4321..Potolirea e cerința.

  Acea țîră de dezmeticire durează cam mult la mine, se vede treaba că nu-s copt și cîte și mai cîte ce nu le reușesc a le îndeplini. Cum ar fi normal, dar doresc să reușesc, mă dau la cale mai greu decît aș vrea și CER-ul cred la fel în felul SĂU. Se ține de capul meu mereu să înfăptuiesc ceva ce nu-l dibuiesc pe de-a-ntregul nici acuma, fiind mereu loc de mai bine.
  M-am angajat să-L urmez și nu cam pot cum se dorește și doresc, e dificil și-L consider foarte îndepărtat de mine încă. De noi nici nu mai spun, dar nu-i bai văd că se vrea îndreptarea cu orice chip a mea deocamdată și așa va fi, chiar de mi-i greu încă. În legătură cu via, trebuie să o desființez cît de curînd, doresc să-i ia locul una numai de masă, cu vinificarea mai deloc.
  De asta e bună practica la „împărtășanie”, că doar se gustă ceva ce ne amintește de fructul oprit în forme ne cuminți, potolirea. E cerința SA către noi și așa să-I dăinuim cît vom mai fi, am zis cam sfinți însă.

3014.Era singurul care-I putea face față fățiș, noi nu prea

  O primă întîlnire cu EL, mult așteptată și de-abia acum simțită oarecum în virtutea unor pericole iminente, greu de evitat. O mînă de oameni ajunși de undeva de SUS pe Pămîntul, cam inospitalier, dar totuși ne așteptau locuințe. De gospodărit cu atenție, să ne adăpostească în siguranță, fiind multe pericole. În primul rînd mulți neaveniți și printre ei diavolul.
  Pentru prima dată știut, nu-l vedeam, dar EL i se împotrivea, avertizîndu-ne cum să ne ferim. Era singurul care-I putea face față, fățiș, noi doar posibil oricînd sub influența dracului. Dispuneam de mijloace de apărare, dar mereu le uitam ne supravegheate, deschise uși uitate. EL ne tot povățuia și i se împotrivea nedoritului, răului înfricoșător, dar semănînd nouă ca fizic.
  Doar EL îl distingea, împotrivindu-se cu succes, noi asistam cam neputincioși din fire. Delăsători, trebăluind neatenți mereu la viață, dar ignorînd cam pericolul simțit mereu.

1897.Ne-o purtat, dar i-am plătit cu suferințe

   Sîntem capabili de puțin, dar tindem spre mai mult, dar fără efort prea mare. De s-ar putea să ne cadă din cer, ori para mălăiață în gura lui nătăfleață. Niște gură cască, să ne poarte alții și ne-o purtat, dar i-am plătit cu suferințe de mii de ani. Că nedrepții nu erau în stare nici lor să-și poate de grijă, fiind fără EL și morală.
   Și încă și azi suferim de aceeași neputință, dreptatea față de EL și morală. Și părăsiți de EL, plătim pe capete, și murim fără să fi învățat ce trebuie. Că am mai fi dus-o cu folos de eram băieți și fete cu minte, dar de unde nu-i. Dumnezeu totuși cere, că EL ne-o răsădit în noi binele și dreptatea, doar datori eram să le folosim.
   Ni se pare că-i mai corect să fim înspre o realizare, decît realizarea în sine. N-o putem definitiva, e peste puterile noastre, limitate de atîta nedreptate și urîte prefaceri. În dauna omului adevărat și totuși nu va mai fi posibil multă neputință în lume. Cît de moderați ne dorim a fi față de lumescul actual, tot se va impune o fermitate clară ce va întrerupe prostia și răutatea.