4321..Potolirea e cerința.

  Acea țîră de dezmeticire durează cam mult la mine, se vede treaba că nu-s copt și cîte și mai cîte ce nu le reușesc a le îndeplini. Cum ar fi normal, dar doresc să reușesc, mă dau la cale mai greu decît aș vrea și CER-ul cred la fel în felul SĂU. Se ține de capul meu mereu să înfăptuiesc ceva ce nu-l dibuiesc pe de-a-ntregul nici acuma, fiind mereu loc de mai bine.
  M-am angajat să-L urmez și nu cam pot cum se dorește și doresc, e dificil și-L consider foarte îndepărtat de mine încă. De noi nici nu mai spun, dar nu-i bai văd că se vrea îndreptarea cu orice chip a mea deocamdată și așa va fi, chiar de mi-i greu încă. În legătură cu via, trebuie să o desființez cît de curînd, doresc să-i ia locul una numai de masă, cu vinificarea mai deloc.
  De asta e bună practica la „împărtășanie”, că doar se gustă ceva ce ne amintește de fructul oprit în forme ne cuminți, potolirea. E cerința SA către noi și așa să-I dăinuim cît vom mai fi, am zis cam sfinți însă.

3060.Neputința de a fi altfel, ce nu ești și n-ai cum fi

  Mereu sîntem pe aproape într-o realizare oarecare, ce ne va schimba viața, sperăm. Dar mai durează și trăim speranța îndelungată și șubredă uneori, nu ne lăsăm. Copleșiți mereu de vise încă neîmplinite, ci mai și existăm cum putem îndemnați. De neînțelese porniri, căutînd calea întrezărită, clarificată cît se poate întruna.
  Se prea poate, dar nu vreau să cred asta, că-n final dezamăgirea va pune stăpînire. Pe construcția zidită cu atîta speranță de bine, util și frumos, ne dărîmată. Rămîne în picioare ca o stană de piatră, fără viață, rateul suprem poate? Uimirea și neîmplinirea își dau mîna în triumful neputinței de a ști ceea ce nu se știe vreodată.
  Enormă vizibilă adevărata natură a omului pus la zidul vieții, trăind la limita suportabilului. Neputința de a fi altfel, ce nu ești și n-ai cum fi. Și totuși căutai să învingi neînvinsul din tine, nu-i cum te schimba de ești așa.