"Am intrat în închisoare orb ( cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi ; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose ; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea ; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător ; Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică ; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul ; ies împăcat : cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi"(N.Steinhardt).
Edificarea vieţii prin credinţă în clipele de cumpănă a vieţii e o izbîndă ce se cimentează acolo în chin şi-i o îndulcire a suferinţei ce va străbate şi-n afară cînd vei fi durîndu-ţi viaţa ce e altfel văzută şi trăită într-un fel mai salvat din nedreptatea ce nu te mai poate păta, Şi-i greu dar lupţi şi te zideşti interior pe zi ce trece înspre normalitatea încă necunoscută, dar în aflare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu