3780...Pentru viața fiecăruia din noi

  Deci un fel de jandarmerie a CER-ului, mai altfel în cadrul Lumii SALE. Că-s un altfel de îngeri, nu neapărat din CER, ci-n vecinătatea mereu a nostră. A Pămîntului, supraveghindu-ne să nu-I mai greșim atît de necuviincios. Deci un fel și de poliție, de siguranță și analiză și chiar de pedepsire, de are dezlegare de SUS. Nimica nu ni se petrece fără știrea SA, amplu dezbătută Acolo.
  Despicîndu-se firul în patru pentru fiecare ins de pe Pămînt și numai după aceea. Se hotărăște de ni se ridică pavăza SA și liberi la necazuri și acelea cu socoteală. Cînd e să ne fie numai ușoare atenționări, puneri în gardă, zgîlțîieli, ori mai serioase. Denaturări ale vieții, mergînd pînă la deznădejdii cumplite și chiar moartea.
  Greu foarte greu abdică EL pentru viața fiecăruia din noi, în care-și pusese nădejdi CER-ești aici jos.

3232...Depinde cît de români ne simțim și ceea ce găsim în lume și de ne cuprinde ori ba

   Ne simțim cumva mai altfel decît ceilalți, mai domoliți, atenți cu întrajutorarea. Miloși, darnici chiar pînă la nebănuite extreme ale binelui altora, primitori, chiar de uneori nu avem ce oferi. Ne răzbunători imediat, ci cu luare aminte analizînd, despicînd firul în patru, lucru ce nu-i chiar bine mereu. Și ne recunoaștem propriile limite, mai greu, dar totuși putem fi, căutîndu-ne îndreptare, cît se poate.
  Copilării, naivități, ce nu-și au locul deloc în firescul matur al oamenilor, e prezent la noi. Românii de toate felurile și modelele ori nu, fiind mai acătării decît mulți copămînteni. Ce-s încrezuți nevoie mare și nu fac nici o berînză cînd îl analizezi, dar e mîndru și obraznic. Căutînd întîietăți nemeritate și de foarte multe ori și aflate, că noi ne vedem mai lesne de altele specifice, asta e.
  Omenescul nostru e dezarmant în fața celorlalți, ce nu ne pricep totdeauna corect. De asta atîte necazuri ce le întîmpinăm în afara granițelor și greu ne adaptăm, nu toți. Depinde cît de români ne simțim și ceea ce găsim în lume și de ne cuprinde ori ba.

2822.De frica vieții ce ne-ar tăia respirația de frumusețe

  Sătul de zile, e o neputință de a ieși din tine și a fi altfel, receptat între oameni. Și de tine însuți, ne complăcîndu-te, neputincios în toate cele, ci vrednic. Dar e un dar mare, de nu cumva ești și necăjit tare? Și nu-ți mai arde decît de culcare, cum o fi, mai tare ori mai moale. Și cea cu coasa nu-i de mirare, ai anii și doar EL de te știe merituos te scoate la plimbare să mai vezi, că încă se mai poate fi om.
  E totuși lucru mare în așa monotonie nedreaptă, de care chiar ți-i lehamite cumva. Și ți-ai pune pofta-n cui de viață, poate se mai schimbă cursul lumii îndreptat. Și aflat să te și învrednicești a-l urma, că-i mereu dor de viață, e, dar și cumsecade. Să ne fie ea și răspunsul din partea mea, fiind dator a afla ce ni-i dat a căuta calea. Neînfricați și pus pe fapte demne ce să ne însemne oameni de vreme.
  Că vremurile-s în schimbare tare, doar că-s pe-o rînă strîmbe nițel cam mare. Că oare de frica vieții ce ne-ar tăia respirația de frumusețe, refuzăm s-o avem așa? Să ne-o croim, dacă încă-i aiurea-n van, necunoscută rea și hîdă.

2814.A învinge neputința de a fi iar oameni

  Ne trag oare îndărăt amintirile? Ori ne resădesc altfel trăirile, nu-s cum trebuie și El ne tot încurcă pornirile, doar om fi mai acătării. Între noi și cu ale CER-ului căutări, să-I fim mai dibaci în a ne învinge neputința de a fi iar oameni. Cum doar aducerile aminte, ne zugrăvesc cu minte, chiar și așa copii, eram parcă mai buni. În timp ne-am tot schimbat haihui, fără o căutătură corectă, adevărată.
  E timp berechet nu ne zorește nimeni, doar noi nu avem astîmpăr și ne tot grăbim la rele. Deci să ne zorim la bune, se vrea și noi nu ne încumetăm încă cu așa ceva. E grea pornirea înspre calea de-adevăratelea, ci ocolirile greșite nouă și LUI, ce ne costă. Nu toate că ne mai și sloboade iertări, doar ne vom dumiri cum ni-i calea. De urmat nu aiurea, fără Dumnezeu, ci cu EL dar să-L știm bine și noi cu bine.
  Înspre oameni și EL, cum putem cît mai curat, nu-i ușor, dar adevărat. E un fel de cunoaștere străveche ce ne încînta odinioară la ureche și ochii umezi de emoții trec. Peste ei mîinile amîndouă, ce ne-o veni?