2822.De frica vieții ce ne-ar tăia respirația de frumusețe

  Sătul de zile, e o neputință de a ieși din tine și a fi altfel, receptat între oameni. Și de tine însuți, ne complăcîndu-te, neputincios în toate cele, ci vrednic. Dar e un dar mare, de nu cumva ești și necăjit tare? Și nu-ți mai arde decît de culcare, cum o fi, mai tare ori mai moale. Și cea cu coasa nu-i de mirare, ai anii și doar EL de te știe merituos te scoate la plimbare să mai vezi, că încă se mai poate fi om.
  E totuși lucru mare în așa monotonie nedreaptă, de care chiar ți-i lehamite cumva. Și ți-ai pune pofta-n cui de viață, poate se mai schimbă cursul lumii îndreptat. Și aflat să te și învrednicești a-l urma, că-i mereu dor de viață, e, dar și cumsecade. Să ne fie ea și răspunsul din partea mea, fiind dator a afla ce ni-i dat a căuta calea. Neînfricați și pus pe fapte demne ce să ne însemne oameni de vreme.
  Că vremurile-s în schimbare tare, doar că-s pe-o rînă strîmbe nițel cam mare. Că oare de frica vieții ce ne-ar tăia respirația de frumusețe, refuzăm s-o avem așa? Să ne-o croim, dacă încă-i aiurea-n van, necunoscută rea și hîdă.