4365..Cîte ne trebuie.

  Ce avem de zis să zicem, chiar de doare Adevărul SĂU cu noi împreună, că nu-I dăm de capăt nici LUI nici nouă. Ne aflînd cîte trebuie mai defel, mulțumindu-ne cu cîte amețeli, fudul zicîndu-le descoperiri, cunoașteri în domenii care nu-L știu. Nici despre noi nu catadicsim a fi mai acătării, ne preocupați la justa noastră valoare, oameni cu EL în conlucrare nedezmințită.
  Interesată, deosebit de aprofundată, de nu ne dăm seama mai deloc, fiind așa înnoroiați în cîte le cauți ne la locul lor. Dar tare ne  facem de cap fără cap, căutînd coturile, neesențialul, deci neputința, nedreptatea, imoralitatea, bătaia de joc. Între noi, natură și mereu fără EL și EL doar preocupat cumva nu pe înțelegerea noastră așa înstrăinați unii de alții.
  De aici și Acolo, unde-I și noi habar nu avem de ce ne trebuie pentru a fi întregi în toate cîte ne trebuie și deocamdată nu-s de găsit oricum.

3639..Că-mpreună avem un țel, neuitat vreodată SUS, uitat atît de repede jos

  Zicem că orice putem afla, că orice putem ști dar la o adică despre suferință. Ne dăm seama că n-o mai știm, c-o uitasem, că-i mereu nouă, ne mai pomenită în surprize negative. Neplăcută, devastatoare în amploare, te dezmeticește de ai un dram de minte. În fața SA, face cu noi ce vrea, de la o vreme ca o ultimă instanță, CER-ul aplică ultima soluție. Cu care ne dă gata, ne predăm, aflăm necazul deznădejdii asupritoare, dominante.
  Ne atrage atenția în modul cel mai categoric că-L uităm și părăsiți plătim peșin. Nu ne iartă în ruptul capului, ne are la mînă mereu de vrea, ne rabdă cît nu putem ști noi. De pe Pămînt și-ntr-un tîrziu ne amintește, ne bate obrazul, nedrepți cum sîntem. Că am uitat de EL și noi, că-mpreună avem un țel, neuitat vreodată SUS, uitat atît de repede jos.
  De a ne afla doar noi calea hotărîtă SUS de îndreptare firească între oameni. Și respectarea și credința datorată LUI, doar LUI, confirmată SUS cum ne trebuie jos. Înspre un viitor de făuriri mărețe, ne mai pomenite, în desfășurări de conlucrare cu EL.

3525..Credeam că ne mai merge

  Deci de avem parte de o viață cumsecade și ne mulțumește pe noi și familia noastră. Să ne-o zicem mereu nouă înșine în sinea noastră, mulțumindu-I cît mai des. Din contra de ne apucă pandaliile, că de buiecim de așa răsfăț uman. Inconștienți de El și noi, cum trebuie dați pe Pămînt, vom da de nevoi și poate atunci în al 12-lea ceas.
  Ne vom dezmetici, regretînd huzurul fără răbdarea firească binelui de împărțit și altora. Măcar cînd ni se cere, de nu-l anticipăm și ne vedem de un omenesc curat, demn. Fără exagerări și poale-n cap, ne demnitatea, imoralitatea poponeț ca stindard al vieții. Fără Dumnezeul Cel Adevărat în minciuni și prefăcătorii cu duiumul în neștire.
  O viață fără habar de noi și EL cumsecade, doar la scadență, ne mai amintim că-I sîntem datori. Și chiar de ne-o tot ghiontit întruna, nu L-am luat în seamă, credeam că ne mai merge.