2841.Cu cunoașterea la punct de pornire temerar

  Nu-i nimic accidental, SUS nu-i așa perceput, la noi e cum ni se pare fiecăruia. Totu-i rigoare programatică din timp și nouă ni se pare că-i o întîmplare. Că nu-L știm bine și nici nu ne silim a ne îndrepta ca oameni măcar. Rămînem muți cînd dăm de greul vieții, inexplicabile datorită neputinței. De care tot dăm dovadă de cînd sîntem întruna, cum sîntem și nu progresăm.
  Înspre priceperea SA și a relațiilor cu EL și Lumea LUI, ca și a noastră menire în lume. Pe Pămînt oare de ce sîntem cum sîntem? Și ce-i de făcut, nu tot nedreptăți și fără EL ci să fim o dată pentru totdeauna cum trebuie. Dați fiind nu de florile mărului în lume să existăm. Nu tot la țărmurile vieții, ci-n largul ei, aflat cum trebuie, ne mai fiind nevoiți la o adica să eșuăm.
  Ci încrezători în forțele proprii, cu cunoașterea la punct de pornire temerar, de se poate spune așa. Și cu EL alăturea să ne vedem de treburile altele ce azi nu ni le închipuim, așa nedrepți.

2761.Omenirea în derută a ființei în așa timpuri

  Dorim o oarecare rigoare, îndepărtîndu-ne de nisipurile mișcătoare ale societății. În nedreptatea ce ne e străină și totuși din ea și noi, mai acătării să nu mai alunecăm în jos. Că-i la modă formalizarea, cuantificarea din care degrabă nu-s șanse de izbîndă. Teferi să ne lecuim, ci cred tot mai mult se va accentua această birocrație socială.
  Impersonalizarea pusă la loc de cinste, omenirea în derută a ființei în așa timpuri. Doar natura înconjurătoare ne menține treji în viața de care avem nevoie. Și uneori uităm de noi în așa lume finită ce se crede infinită, cu noi. Certitudini ce ne bucură că sîntem și rămînem interlocuitorii lumii. Încă nu ridicăm punțile ce ne leagă, colaborăm cumsecade spre bine.
  Să nu ne lăsăm înzăpeziți cu mintea congelată, înțepeniți în cîte esențe, ci curățirea rațională învinge. Ni-i nădejdea în umanitatea ce nu se lasă copleșită de teoreme și teme fragile vieții.