Nu-i iposibilă viața fără EL, o și demostrează viața de mii de ani. Că-i în desfășurare și acuma, dar cu ce consecințe, vă plac? Cred că nu, nedreptatea, intoleranța, răutatea, egoismul ca politică de stat. Nepăsarea între noi, că nu se caută binele și utilul, ci sălbăticia individualistă. Întoarcerea înspre începuturile sălbatice, dar în epoca cuceririlor științifice, de ne imaginat în trecutul acela.
Și nici EL nu stă cu mîinile în sîn, ci ne-o atenționat, părăsit și așteptat să ne revenim. Și de nu s-o putut, sfîrșitul grăbit nedemostrînd nimic în viață, rateu nefolositor existenței, cunoașterii. Doar ca să nu mai călcăm în străchili, și să n-o luăm de la început cu neputința.
Că-i vai și amar și totuși se poate și așa, nevrednici, cum și azi sîntem. Cu părăsirile mereu la ordinea zilei, de nu ne mai dăm seama, că-I tot greșim și ne ratăm viața.
Într-un trecut nu prea îndepărtat și EL admitea încă să-I fie încălcată oarecum ponderea. Dar cu strașnice obligații ale celor ce se încumetau la așa caznă și dură viață. Și erau, se mai găseau, care neștiindu-L bine îI îndeplineau cerințele orbește.
Nici acuma, după mii de ani la fel de nepricepuți în viață, fără a o pricepe defel. Crezînd în cîte explicații care mai de care mai neroade, toate fără a ține cont de EL și noi. Un Tot în devenire spre un Ceva, cîndva, că nu ne învrednicim și vremea nu-i încă. Poate ne mai pasc niscaiva scuturături, doar ne vom mai astîmpăra cumva.