Unii așa sînt, primesc în viață de SUS, se zice din natură, însușiri ce-i avantajează față de alții. Care trebuie să se întrebuințeze strașnic ca să-i ajungă măcar. Așa-i orînduită lumea noastră de EL, și așa trebuie să fim în continuă perfecționare. Doar bună și utilă multora și de se poate și frumoasă e și mai și.
Că unii fac risipă de ce le prisosește și nu-și prea dau seama bine de bine. Căutîndu-l în alte împrejurări de nevoi cînd uitînd de ce-i a lor și compromițîndu-se. Și EL le amintește prin atenționări de calea, ce-s pe cale s-o rătăcească. Și vin scadențele îndreptării, atenționările și chiar părăsirile în vederea suferințelor. De nu-i cap, vai de restul ființei în nedreptatea lumii cuprinsă, că piere ratînd viața.
Ce se arăta sub bune auspicii, dar nu o rezistat, prostiei generalizate și-i pierdută definitiv. Ne înțelegînd de ce-o fost creeat omul, scopul său nobil irosit în nedrapta lume. Așa ca să vă vie mintea aceea de pe urmă a românului cît sînteți încă în puteri și să-L știți corect și ce vrea de la voi. Altfel e degeaba strofocarea în rele și urîte vorbe și fapte, ratîndu-vă menirea dată.
Mintea ni se ia după adevărurile care sînt vehiculate în lume. Și ele-s exterioare nouă. Unul și total E aL SĂU, ce încă ni-i ascuns și acuma cu îndîrjire de netrebnicii societățiilor umane. Care ne fac să plătim și noi în rînd cu ei, neobrăzații, irosindu-ne viața, neputincioșii.
