3252.În lucru, într-o evoluție determinată de examinări, încercări și obstacole, condiționări, ajungînd azi așa

  Ni-i dată firea noastră, a înfăptuirilor ce le zicem și face între anumite limite, conștienți. O vreme de care uităm ulterior, înțelegerea și îngăduința nu-i posibilă între patimi și greșeli. Omeneștii comportări totuși prea severe, înstrăinări și pedepse cînd se depășesc conduite corecte. Exagerarea, abuzul, lăsîndu-ne pradă pornirilor obsesive, furiei oarbe ce ne îndepărtează de noi înșine.
  Nu mai sîntem noi și nu ne revenim, nu ne vedem cum am ajuns de neoameni. EL Deasupra ne tot privește cum evoluăm, nestingheriți, decît uneori cînd depășim cu mult așteptările SALE. Date în noi după ale LUI, oarecum în limite ce nu le cunoaștem deplin. Credem doar că-I sîntem copii cu anumite însușiri mai puține față de EL și altele poate mai adaptate vieții terestre.
  Oarecum în CER cunoscută, experimentată înainte de noi să fim în proiectul dat. În lucru, într-o evoluție determinată de examinări, încercări și obstacole, condiționări. Rezultînd ceea ce sîntem și în continuare vom afla îndreptarea de care nu-i chip acuma, ca și de EL, cum trebuie.

3032.Chiar de am vrea, nu se mai schimbă rateul

  Că noi în firea noastră nu sîntem așa și nu ar trebui să fim, cu toate că ni-i dat așa strîmbi. S-o tot dăm înainte fără grijă și pardon măcar, ca nesimțiții îndărătnici în rele și urîte. Ca de cînd lumea învățați, dar și dezvățul va fi în programa viitoare, fiți siguri. Nu vom mai dăinui tot așa neobrăzați în fața LUI și-ntre noi toți la grămadă.
  Nedemni de numele om, ca entitate cosmică auto-tîrîtă încă-n noroiul neputinței. De ne recunoscut ajungînd unii și alții, de altfel mai domoli și-n căutări măiestre, pînă la o adică. Cînd parcă se dezmeticesc îmbîcsiți de rele și urît, urlă lumea de neputința de a mai ce au fost măcar cumva oameni. Ocîrmuirea-i pe dos și înfășată pînă atunci e în văzul lumii goală, hîdă și liberă la nelegiuiri.
  Doar în al doisprezecelea ceas ne vom trezi, dar de unde? Frica ne trece peste momentul de dezgheț. Împietriți în suferințe nu mai simțim datoria de om dată, ne muiem și defilăm înspre nicăieri. Chiar de am vrea, nu se mai poate schimba ceva, am ratat.