3032.Chiar de am vrea, nu se mai schimbă rateul

  Că noi în firea noastră nu sîntem așa și nu ar trebui să fim, cu toate că ni-i dat așa strîmbi. S-o tot dăm înainte fără grijă și pardon măcar, ca nesimțiții îndărătnici în rele și urîte. Ca de cînd lumea învățați, dar și dezvățul va fi în programa viitoare, fiți siguri. Nu vom mai dăinui tot așa neobrăzați în fața LUI și-ntre noi toți la grămadă.
  Nedemni de numele om, ca entitate cosmică auto-tîrîtă încă-n noroiul neputinței. De ne recunoscut ajungînd unii și alții, de altfel mai domoli și-n căutări măiestre, pînă la o adică. Cînd parcă se dezmeticesc îmbîcsiți de rele și urît, urlă lumea de neputința de a mai ce au fost măcar cumva oameni. Ocîrmuirea-i pe dos și înfășată pînă atunci e în văzul lumii goală, hîdă și liberă la nelegiuiri.
  Doar în al doisprezecelea ceas ne vom trezi, dar de unde? Frica ne trece peste momentul de dezgheț. Împietriți în suferințe nu mai simțim datoria de om dată, ne muiem și defilăm înspre nicăieri. Chiar de am vrea, nu se mai poate schimba ceva, am ratat.