2486.Nu ne mai recunoaște nimeni, nici chiar noi

  Ne zbatem să supraviețuim, nu contează, încălcăm bunul simț între oameni. Și-n natură, ne dezicem de a fi oameni adevărați pe Pămînt și-n fața LUI. Ne porcăim în așa hal că nu ne mai recunoaște nimeni, nici noi de stăm strîmb și ne judecăm drept. Și unii știu reversul medaliei, îndreptarea, dar curajul de ar fi de vînzare, ar fi ceva.
  Nu-l avem și-o ducem așa în neștire, ni se trage preșul de sub picioare și picăm. Nemulțumiți de toți și toate, neînțelegîndu-ne menirea, dată o dată pentru totdeauna. Deci ne descompunem singuri, uneori și ajutați între noi. De unde îndreptare și firesc uman?  Numai urîțenii, răutăți, invidie, delăsare și frică de adevăr. Vai de steaua nostră, de ne recunoscut de a fi oameni și totuși așa-i.
  Cu ciurucuri, resemnați și însemnați nedrepți să ne croim calea e posibil, de se vrea. Și-i foarte ușor din lac în puț, de nu călcăm drept înspre aflarea LUI. Că nedreptatea ce I se face LUI și nouă e pretutindeni hrăpăreață și rea, răzbunătoare chiar.