EL ține ca toți să-L urmăm negreșit, dar de nu-i și nu-i interesul scontat. Nu avem decît să ne ducem unde vrem pe calea aleasă și naibii de așa dorim. Credința-i ceva de la sine înțeles, binevenită, firesc, natural și așa consideră toți. Dar nu prea-s capabili chiar toți cum trebuie și cu folos, că-i cel mai mare folos. Nu ne dăm seama imediat, dar în timp dovedindu-ne competitivi în fața SA, desigur.
Și nu oricum ci făcîndu-ne demni de oamenii ce sîntem cumsecade și de EL cu respectul cuvenit. Credința vine de la sine în timpul și spațiu aferent vieții împlinindu-ne nu numai pe noi singuri. Doar să ne descotorosim corespunzător, azi să zicem, de așa nerușinate lumești obișnuințe. Irosire de viață nedreaptă, imorală, delăsătoare, fără folos, trăitori degeaba prin lume.
E înțelegător dar în limitele construcției date nouă din facere, să ne revenim o dată.
